LECTURI PARALELE
Lucian Scurtu
poet, Oradea
Cod poetic personal[1]
Pe coperta a patra a cărţii de poezie, Cod numeric personal, Editura Cartea Românească, 2018, Lucian Vasiliu se „autodenunţă” amiabil, precizând a fi autorul a „circa” 30 de cărţi publicate în ţară şi în străinătate, şi toate în diverse domenii literar ‑ culturale: poezie, proză, jurnal de turism cultural, la care, adăugăm noi, monografii, albume ale urbei de pe Bahlui, traduceri, epistole, remarcându‑se, după cum uşor se poate constata, prin prolificitate şi rafinat har artistic. Component hard al generaţiei optzeciste, poetul născut într‑o comună apropiată Bârladului (Baadul, cum reiterează adesea, folosind exotica denominaţie născocită de „don” Cezar Ivănescu, unul dintre modelele sale spirituale‑poeticeşti), a debutat cu volumul Mona‑Monada, în anul 1981, an în care debutau şi congenerii săi, Mariana Marin, Ion Mureşan, Florin Iaru, Ioan T Morar, Mircea Stâncel, Mircea Petean, poate şi alţii. Deşi nu figurează, pe nedrept am zice noi, în Istoria lui Nicolae Manolescu, dar nici în cea a lui Ștefănescu, poezia „scriptorului” ieşean (naturalizat între timp) a fost bine recepţionată & comentată de importanţi critici, de la Eugen Simion şi Gheorghe Grigurcu la Radu G. Ţeposu, Mircea A. Diaconu şi Mihai Ursachi, ca să enumerăm doar pe câţiva din multitudinea lor. Cităm din Radu G. Ţeposu, de pe coperta a patra a actualei cărţi, cel care sintetiza admirabil, încă din 1984, universul poetului „iaşiot”, ca fiind unul „populat cu personaje enigmatice şi cu o mitologie stranie, în care se recunoaşte o lume împărţită dilematic între nostalgia spiritualităţii absolute şi tentaţia experienţei purificatoare”. Că între timp orizonturile tematice şi ideatice s‑au mai primenit şi diversificat e un lucru cert, dar esenţele şi reperele cartografiate de regretatul critic rămân aceleaşi, semn al perpetuării valorii într‑un ecart temporal nu tocmai redus.
Titlul inedit al actualei cărţi, Cod numeric personal, trimite instantaneu la CNP‑ul fiecăruia dintre noi, format din 13 cifre, unele de o contingenţă stranie (sau poate nu le cunoaştem noi secretele absconse), menite a ne individualiza, a ne înseria sau „evidenţia”, în scopul identificării exacte de anumite sisteme informatice autorizate. Cu siguranţă, Vasiliu doreşte a ne reitera ideea originalităţii unui alt fel de Cod, cel poetic personal, unul reflexiv şi prospectiv, uneori nebulos în scopul unei legitimări deceptive, raportat la reverii şi nostalgii, combustii şi aprehensiuni, toate încapsulate în poeme pe cât de confesive, pe atât de expresive. Mai mult, poetul aproape ne somează (sau deconspiră!) faptul că iniţialele numelui său ascund două cuvinte opuse ca semnificaţie, dar intrinseci aceluiaşi trunchi fiinţial: pe de o parte substantivul feminin Luciditate, cel care îi aureolează cotidianul marcat de responsabilităţi social‑artistice şi griji familiale, pe de altă parte, tot de un substantiv, Vraişte, asumat ca sumă a entropiilor tranzitive şi convulsiilor cognitive, două repere ale unei axe temporare efemere, căci „de la Luciditate la Vraişte/ astfel trec zilele noastre”, spune el. Evocare Bârladului lui Tache, Ianke şi Cadâr („oraşul vegheat de Calea Lactee”) emoţionează prin mixarea tensionat‑nostalgică a descripţiilor toposului aferent aceluia care vibrează şi visează impacient în faţa urbei (prin care curge „o apă a broaştelor şi a ţiparilor”), a târgului (descoperit ca adolescent, numit odinioară, adăugăm noi, şi Paloda ), a burgului (prilej de rememorare a unei întâmplări nefericite), a cetăţii (amintind de liceanul de odinioară) sau pur şi simplu a oraşului de mai târziu, acolo unde a debutat truda, „încă de la Căderea Constantinopolului”, întocmirii unui Dicţionar româno‑turc, aflat mereu în stadiul de proiect. Este evocat, încă, cu afecţiune şi afabilitate, irizantul şi luxuriantul spaţiu mediteraneano‑hellespontic, de care junimistul se simte irezistibil atras, precum de o rusalcă autohtonă, pretext de reverii polifonice şi sublimări vaticinare, atât de lizibile pe retina privitorului încât enumerarea ruinelor încărcate de istorie (Lesbos, Efes, Pergam, Milet, Corint, Troia) nu poate fi făcută decât într‑o agora imaginară şi cu glas tare, în faţa unui demos postmodern interesat de ambitusul încărcat de vestigii şi spiritualitate attică. Decodificarea arborelui genealogic se face la vedere, aproape triumfal, poetul trecând acribios în revistă, precum într‑un catastif bisericesc ori act notarial, ziua, luna, anul naşterii părinţilor, soţiei, copiilor, dar şi al (sau ale???) aceluia care le consemnează, conexe unor evenimente, întâmplări, fantasme derulate concomitent şi procesate pe înţelesul tuturor, întipărite iremediabil în colbul gros al memoriei. Iată, spre exemplificare, semnificaţiile anului 1954, anul naşterii lui Lucian, aflat
„la un an după moartea lui Stalin/ la 1000 de ani de la Marea Schismă/ la 100 de ani de la/ inventarea acordeonului/ la 100 de ani de când ofiţerul rus,/ viitor mare scriitor, Lev Tolstoi,/ trecea Prutul pe la vama/târgul Sculeni/ la 100 de ani/ de la naşterea lui Rimbaud”.
Conjuncturi sau doar inserţii subsecvante mai mult sau mai puţin desolemnizate, cu prietenii‑poeţi (Gellu Dorian, „Don” Cezar Ivănescu, Cassian Maria Spiridon, Ovidiu Genaru, Iustin Panţa, Ioan Pintea), sunt reliefate pro‑amiciţia, tot atâtea anamneze sau flash‑uri în acvaforte cu un Don Cezar concentrat în timpul unei partide de şah, micile disfuncţionalităţi cu Gellu şi Cassian în trenul care‑i returna de la un Colocviu mureşan, descinderea în pivniţa parohială, doldora de bunătăţi, a lui Ioan Pintea sau o „Rugă bur‑gundă” adresată memoriei celui care a fost Iustin Panţa. Sunt rememoraţi diamantin Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Laurenţiu Ulici, Virgil Mazilescu, Matei Vişniec, clujenii Ion Pop, Adrian Popescu, Marta Petreu, Ion Mureşan, dar şi alţii, tot atâtea dovezi ale empatiilor sempiterne faţă de nume reprezentative ale literaturii române, cei care, suntem convinşi, au trasat apăsat traiectoria spiritual‑formativă a poetului ieşean. Uneori Lucian se joacă galant cu semantica şi eufonia unor cuvinte, fiind el un jongler dibaci al/cu acestora/acestea, alăturându‑le, împerechindu‑le, combinându‑le în rime şi ritmuri dintre cele mai bizare, dând versurilor un exotism şi farmec aparte, aproape unice prin tropismul şi sonicitatea lor inefabile, conjuncturale şi intempestive. Iată o mostră din poemul, derutant intitulat, Harababură, cu un pronunţat damf antonpannesc, în care cuvinte de origine otomană sunt rimate/învecinate iscusit cu cele de origine autohtonă într‑un veritabil bairam lingvistic:
„(…)Pafta, musaca, iaurt, kefir,/ (nu mă mai opream cuvinte să înşir) / cacealma, salcâm, sacâz, cerdac/ (voiam să‑i vin, poeticeşte, de hac)/ conac, sarma, taifas, caldarâm/ (dovedeam a mă trage de la Râm)/ mahala, pehlivan, sofa, serai/ (amestecam în ceai o ramura de rai)/ şandrama, sipet, caimac, chilipir/ (mă trezeam citind din Dimitrie Cantemir)/ paşă, agă, huzur, bei/ (o lume animată de cicisbei/ han, harem, haham/ (abia de mai respiram)/ haihui, haimana, hamal/ (ludic valah în port oriental) mahala, sictir, hatâr…/ Era bairam lingvistic, nu câr‑mâr!”
Peregrin moldav al zilelor noastre, autorul rătăceşte nestingherit şi mai ales în stări de semitrezie şi euforie, şarjând printre incantaţii solilocviale şi meditaţii colocviale prin areale dintre cele mai diverse, pitoreşti sau imprevizibile, extinse pe o rază mare de panoramare geografică, de pe malul Bahluiului/Dunării până pe cel al Rhonului, flanând fie mai grav prin Cimitirul Vesel de la Săpânţa ori Memorialul de la Sighet, fie mai jubilativ de la Vama Veche, Cluj, Bucureşti, Valea Vinului până la Bruxelles ori Freiburg, ca să enumerăm doar câteva dintre cele multe şi cu impact chatarctic. Asemenea lui Midas, tot ceea ce se percepe cu senzorii vizuali, auditivi, olfactivi, tactili încordaţi la maxim devine poezie, autorul fiind un orfevru predestinat în a reda afabil momente de graţie ale propriei existenţei (un examen cu Alexandru Călinescu, de exemplu), într‑un abil aliaj al autenticului cu ficţiunea, maieutică a (re)descoperirii de sine prin sinapse cu esenţele înconjurătoare şi amneziile ameninţătoare. Superb este poemul emblematic Lucianogramă cotnariană, cu vădite irizări thanatice sublimate într‑un sfumato gradual, la capătul căruia tensiunea ajunge la paroxism, în care scriptorul ieşean pare cu totul resemnat în faţa finitudinii inevitabile, prin luciditate carteziană şi seninătate epitalamică, ambele celebrate la modul unei solemnităţi apoteotice. Redăm poemul integral:
„Bate la uşă/ fără de coasă/ Doamna senzuală precum/ cocoşul de tablă de pe casă./ Și ne întreabă sfioasă:/ ‑ Domnule optzecist (zice ironică,/ mă descoasă…),/ nu doriţi să vă servesc, amical,/ cu un pahar de Tămâioasă?/ ‑ De Cotnari, tămâioasă,/ Doamnă frumoasă?/ Din struguri striviţi sub călcâie/ de fecioarele boierilor mari/ ‑ Bucuros de împărtăşire,/ Doamnă subţire!/ Voi ciocni cu paharul de mire!”
Iată cum Codul numeric personal al lui Lucian Vasiliu, se metamorfozează inteligent şi previzibil într‑un agil Cod poetic personal, decodificat doar de cei cu drag de poezia excelenţei.
[1] Lucian Vasiliu, Cod numeric personal, Editura Cartea Românească, 2018.