LECTURI PARALELE
Gheorghe Secheşan
critic literar, Timişoara
Eseuri dulci‑amare
S‑ar putea crede, citind (superficial) primele rânduri ale volumului de eseuri al Danielei Văleanu[1], că ne aflăm în faţa unui eşantion tipic de text „aparţinător” genului glossy: expresii „suave” („Dintre multele gânduri, am ales doar Gândurile… pe cele senine, luminoase care, chiar dacă te întristează prin ceea ce‑ţi trezesc uneori din amintire, te fac să mergi voios şi cu încredere mai departe”), fluturi („văzusem de aproape… fluturaşi… numai buni pentru insectar” – p. 19), păsărele („iar în pomi ciripesc păsărele” – p. 12), floricele („parcă fetiţa avea floricele‑n mână” p. 9; „îi vine un gând cu ce? Aaa! Cu floricele” – p. 10), cer senin („era un cer senin” – p. 31) etc. Toate ingredientele, s‑ar spune, încă din start, pentru o literatură romanţioasă, citită de doamne întinse leneş pe divan.
Și totuşi, ar fi o gravă eroare să ne lăsăm mânaţi de acest prim impuls. Îndărătul perdelei de floricele, aer înmiresmat de munte, idile romantice scurte, de‑o vară, stă o „tigresă literară” periculoasă din calea‑afară, ce îşi aşteaptă neclintită, prada. Care va veni, negreşit, chiar dacă ea se numeşte, uneori… propriul eu: („am reuşit s‑o păcălesc pe buna mea prietenă” – p. 13; „Aştept să‑nflorească şi‑al meu” – p. 17; „eu apelez la o persoană sus‑pusă din vestul ţării” – p. 17)
Există un fel de maliţiozitate, de autoironie în modul în care sunt aşezate aceste fraze care, unui neavenit, i‑ar putea părea edulcorat şi, aşa cum spuneam, glossy.
Ceea ce face însă din aceste pagini de aparent jurnal o lectură serioasă este, cum spuneam, tocmai „tigroaica” din spatele perdelei de dulceţuri.
Dincolo de drăgălăşenii şi de cortina de romanţuri se află un arcaş foarte îndemânatic şi, în acelaşi timp, nemilos, care ţinteşte o sumă de „ţinte negre” ale societăţii noastre de azi: un prim capitol ar putea fi acela al unor amare reflecţii socio‑politice. Autoarea realizează (poate puţin prea târziu, la fel ca şi noi toţi) faptul că toţi cei care au avut un dram de bun simţ (funciar sau educat) s‑au retras, încet‑încet, din viaţa cetăţii, lăsând la conducere leprele, oportuniştii: „şi îmi dau seama că bunul simţ al unora a trecut drept prostie (…) Între timp obraznicii merg înainte”. (p. 7)
Nu întotdeauna, însă, lucrurile sunt spuse direct. Eufemismul este şi mai dureros, şi mai „expresiv”. Regretând faptul că în fruntea ţării s‑au căţărat tot mai mulţi neaveniţi, autoarea „binecuvântează” faptul că „respectivii corifei” au măcar o „brumă” de cultură generală, căci de una de specialitate, nu‑i aşa, nici nu poate fi vorba. Iată problema competenţelor (ori, mai bine spus, a absenţei acestora), atinsă discret, ca o şfichiuire de bici pe deasupra obrazului:
„Măcar unii dintre ei mai au un picuţ de cultură – fie ea şi generală că, de specialitate, nu se pune problema.” (p. 7)
„Analiza” autoarei este însă departe de a fi una rece, cinică, lipsită de emoţie. Ochii minţii văd cu groază cum societatea se împarte, că există, în zilele noastre mulţi, prea mulţi oameni, copii, săraci. Inegalitatea socială devine astfel o „temă” importantă a acestor gânduri, în aparenţă inofensive:
„Era frumoasă cu rochiţa albastră, din floricele dantelate… fetiţa plângea de‑acum… Îşi amintise că nu mai avea păpuşica… I‑o dăruise tatăl ei unei alte fetiţe într‑o gară… o fetiţă sărăcăcios îmbrăcată.” (p. 11)
Rând pe rând apar, aidoma pragurilor iniţiatice din basm, uriaşe perdele negre, tot atâtea piedici în calea fericirii omului contemporan, una dintre ele fiind stricarea vieţii personale:
„Nu prea mai e timp de plimbat prin pădure… E la doi paşi de noi, dacă stau să mă gândesc, şi totuşi, ajungem atât de rar…” (p. 16)
Toate aceste umbre întunecă „rozul‑bombon” pe care‑l credeam atot‑stăpânitor, la început. Există numeroase tristeţi în această carte, iar una dintre cele mai mari este aceea că micuţii de azi se îndepărtează, văzând cu ochii, de universul mirific şi imaginar al tezaurului milenar de odinioară (basme, poveşti, cântece, jocuri), lăsându‑se pradă, sub ochii îngăduitori ai părinţilor, unei realităţi virtuale mincinoase, care îi îndepărtează tot mai mult de viaţa reală, de ei înşişi, până la urmă:
„Acum copiii stau în casă, nu mai adună gânduri şi nici nu mai culeg plante pentru ierbar. E mai plăcut să îţi petreci timpul liber împuşcând raţe pe calculator. Doamne fereşte să rezolve vreun exerciţiu din manuale digitale sau pe vreun site. Evident, există şi excepţii, dar sunt tot mai rare.” (p. 19)
Daniela Văleanu constată cu amărăciune şi tristeţe că tânăra generaţie a căzut pradă, o dată pentru totdeauna, „sclipiciului” societăţii de consum. De acum încolo, se pare, speranţă nu mai există:
„Dacă sunt mai mari, se întâlnesc în vreun club sau, evident, la locurile preferate de prin mall‑uri. Neapărat cu pizza şi ceva răcoritoare spumoase, cât mai îndulcite posibil.” (p. 19)
Chiar dacă totul s‑ar opri aici, şi încă am avea de‑a face cu o carte meritorie. Există, însă, şi trebuie să o spunem, ceva mai mult de atât. În cartea Danielei Văleanu „fiinţează” un personaj straniu, aidoma „prietenilor imaginari” pe care îl au unii copii cu o imaginaţie prea bogată:
„Îmi dau seama, spuneam, că e un chip care‑mi apare în fondul percepţiei, repetat, de‑a lungul anilor … asemănare?... aceeaşi persoană?” (p. 17)
În filmul Călăuza, al lui Andrei Tarkovski, există un personaj care apare doar de câteva ori, în momentele de mare criză, şi pe care este uşor să îl identifici cu Dumnezeu. În Eseurile Danielei Văleanu (păstrând proporţiile, fireşte) apare un personaj similar, un partener de dialog, de emoţie, de viaţă, chiar, şi care „acţionează”, întotdeauna, la momentul oportun, în clipele cruciale:
„Imaginea aceleiaşi îngrijorări, când am fost aruncată pe scară de‑un idiot, dar chipul cel bun m‑a prins la timp – ce noroc că era acolo! ‑ şi‑a dispărut îngrijorarea…” (p. 24)
Nu ştim (şi autoarea nu ne‑o spune răspicat, niciodată) dacă „vocea” există cu adevărat, dacă aparţine unei persoane reale, unui bărbat, unui iubit, unui soţ, unui prieten? Este o prezenţă reconfortantă, pentru fiinţa care îşi aşterne, în faţa cititorului, gândurile şi sentimentele:
„Bucureşti… aveam de umblat… revăd clădirea Televiziunii… îmi amintesc… şi iar aud vocea aceea… şi văd chipul… multe alte amintiri trezesc acum gânduri noi… fragmente destul de neclare… imagini, vocea – ploua, de‑acum, şi‑n Bucureşti, aproape neîncetat…” (p. 35)
Și, la fel ca în toate textele de bună calitate, „misterul” nici nu este elucidat, până la final. Autoarea „se lasă în voia” acestui sentiment, până la urmă reconfortant, al siguranţei, uimirii şi bucuriei, până la urmă, de a descoperi că există o instanţă care alege pentru noi şi care ne călăuzeşte paşii spre bine:
„Poate nici nu e rău când altul alege chiar drumul tău. Ai ocazia să te opreşti şi să priveşti mai cu luare‑aminte ce te înconjură şi să alegi mai înţelept.” (p. 53)
[1] Daniela Văleanu, Frânturi de gânduri senine, Timişoara, Editura Eurostampa. 2021