POEŢI ARĂDENI DE AZI

Violeta Pintea
poetă, Arad

1.

spre norocul cerului
eu nu am fost niciodată pasăre.
până la tine a fost un pas
apoi mai mulţi.
din ce în ce mai mulţi.
totul este drapat în mătase.
îţi dau un pumn de mărgele,
râzi şi fă să dispară ora
care stă în capătul patului
şi-mi citeşte din cartea morţilor.

sunt ieftină nu? te întreb
zdrobindu-ţi genunchii.


2.

au venit dresorii de maimuţe
şi le-am spus - aici nu este nici o maimuţă.
aici este o casă săracă.
au venit preoţii,
le-am spus – aici nu este nici un sfânt
aici este o ascunzătoare.
un actor rătăcit caută o dramă,
i-am dat o dramă şi-o păpuşă de sticlă.
am scos cheia din uşă
şi i-am legat-o de gât.
avea multe chei legate de gât.
am plătit un om să strige pe străzi
— e vremea să fiţi fericiţi!
la amiaz striga şi bătea din tobă
— e vremea să fiţi...
— e vremea...
dimineaţa eu măturam oraşul 
în cinstea acestui om
şi seara o măturam în cinstea mea.
a venit un arhitect şi mi-a spus
că eu nu sunt construită
după regulile lui dumnezeu.
după arhitect au venit demolatorii
zidarii
şi hoţii.


3.

tristeţea am moştenit-o.
era caldă cînd mi-au pus-o în braţe.
mi-era frig şi am aprins focul cu ea.
furasem o pisică
care m-a crescut până în ajunul
primei nopţi de amor
focul acel încă ardea
şi-l priveam peste umăr.
învăţasem să citesc pe buze
dar râsul nu l-am descifrat niciodată.
ne-am despărţit când ne-au luat amprentele
şi am văzut că nu ne caută nimeni
sau
când ni s-au terminat chibriturile ,
nu mai ştiu decât că am fost foarte politicoşi
eu de o parte
tu de cealaltă parte a uşii.

— ştii ţipătul acela scurt al fricii?
nu s-a auzit.


4.

autobuzele sunt pline de oameni
care merg după pâine.
nu mă atinge îţi spun,
nu mă atinge.
ceva senzual se desprinde din mine
violent ca o boală.
ar putea fi o amintire 
atât de retuşată
încât nu mai seamănă cu nimic.
aş putea sta aşa nemişcată
fără aer
fără suflet
dezosată, cu şireturile strâns legate de glezne,
strâns trecute prin cataramele degetelor 
de la picioare.

au venit şi m-au luat cu targa.
deasupra era o avalanşa de stele.


5.

îmbracă-te cu ceva
au venit să ne ardă.
trupul meu este o armă.
în general ofer flori
din colecţia personală 
de emoţii procesate la rece.
masaj.
căderea totală în narcoticul atingerii.
ei îmi cer obsesiv o copie
după umbra mea
este grotesc gândul că aş putea atârna
pe vreun perete, aşa în sufletul gol
la îndemâna oricui.
îmi torn un pahar de oxigen
l-amestec cu degetul
până ne-aprindem.


6.

am înţeles că toată viaţa
am muşcat invers din pâine
şi acest fapt chiar nu poate fi explicat
este doar o dezordine a instinctului.
noaptea, trandafirii sunt femei frumoase
întinse pe mese – nopţile erotice
ale acelora care acasă
dorm pe scândurile groase ale remuşcărilor.
ne vom salva prin uitare.
eu nu mă spovedesc.
eu donez sânge.


7.

nu cunosc pe nimeni
care ar vrea să stăm împreună
următoarea sută de ani, sau de ore.
nu deosebesc valoarea timpului
de valoarea mirosului de vanilie.
undeva, cineva iubeşte
îşi cumpără pâine şi lemne de foc.
iernile în cartierul meu sunt teribile,
vin toate deodată, e-un zgomot infernal
când vulpile descarcă bucăţile de gheaţă
din săniile de fier.
nu ştiu de ce şi cine
m-a îmbrăcat într-o cămaşa albă
cu sute de clopoţei la mâneci.
aşa voi ieşi cu palmele pline de miezul rodiilor
care vor ademeni corbii.
sunt zile în care nu mă gândesc la nimic.
nici nu mă vindec.
nici nu vorbesc.
doar deschid ochii să văd
cât somn mai am pe cartelă,
cât somn şi câtă singurătate.