ZONA F & SF

Lucian‑Vasile Szabo
istoric, Timişoara

Mentalişti, exilaţi şi fantastici, cu Florin Manolescu

Un critic surprinzător

Florin Manolescu este o personalitate de prim rang a culturii române şi europene. El s‑a remarcat prin trei direcţii de studiu, toate completând profilul său academic, acela de profesor universitar. O contribuţie extraordinară a avut în cercetarea ficţiunii speculative ca science fiction în România, domeniu în care şi‑a luat doctoratul, publicând apoi, în 1980, volumul de excepţie Literatura SF, apărută nu întâmplător la editura Univers, una specializată în traduceri în primul rând, dar unde autori români puteau publica studii valoroase dedicate unor scriitori străini sau unor teme despre fenomenul cultural din afara ţării. Teoretician de mare profunzime, F. Manolescu a contribuit la înţelegerea unor sensuri din opera unor clasici, cu o focalizare pe I.L. Caragiale. După Revoluţia din 1989, profitând de deschiderile culturale apărute, profesorul şi‑a dedicat o mare parte din timp cercetării literaturii exilului, aducând în atenţie nume evitate până atunci în viaţa culturală din comunism. Tot după 1989, autorul se întorcea la ficţiunea speculativă, de data aceasta însă nu ca teoretician, ci ca autor de proză, scrierile sale fiind adunate între copertele a două cărţi de mare valoare. Prima, din 2002, se intitulează Misterul camerei închise. Nouă povestiri incredibile, iar a doua, din 2009, Mentaliştii. În afară de aceste volume fundamentale pentru ficţiunea speculativă românească, autorul a publicat şi alte lucrări dedicate fenomenului literar, unor clasici, cum ar fi studiile esenţiale despre Caragiale, ori cele despre autori români aflaţi în exil în perioada totalitarismului comunist român. Dintre toţi criticii şi teoreticienii români, F. Manolescu este cel care a insistat cel mai mult pentru a plasa temele şi autorii analizaţi în contexte mai largi, sincronizându‑şi cercetările cu cele evidenţiate în alte arii culturale.

Prima demonstraţie (elegantă şi de forţă în acelaşi timp) este cea din Literatura SF. Este un studiu amplu, dedicat surprinderii caracteristicilor genului, la noi şi pe plan mondial, investigaţia fiind făcută în câmpul mai larg al ficţiunii speculative. Pentru a înţelege exact despre ce este vorba, cercetătorul va veni cu suficiente elemente istorice, va face delimitări şi se va aventura în argumentări comparative. Pentru autorul investigaţiei era necesară delimitarea genului SF atât de fantastic, cât şi de realism (mainstream), abordare destul de frecventă în epocă. Este şi un motiv pentru a pune chiar în debutul volumul o dezbatere imaginată de Ray Bradbury, unul dintre cei mai solizi autori de ficţiune speculativă din toate timpurile. Povestirea, cuprinsă în volumul The Illustrated Man, se intitulează The Exiles şi prezintă disputa din anul 2120 dintre Edgar Allan Poe şi Charles Dickens, de faţă fiind şi marele scriitor şi jurnalist Ambrose Bierce. Exilaţi pe Marte (printre ei numărându‑se şi William Shakespeare!) pentru că ar fi scris ficţiune speculativă considerată de‑a dreptul înspăimântătoare, scriitorii de gen se văd din nou ameninţaţi. O rachetă se apropie de Marte aducând o forţă de intervenţie, având misiunea de a‑i extermina pe incomozii scriitori şi să ardă ultimele exemplare rămase din cărţile lor.

F. Manolescu aşază cu atenţie această dezbatere în debutul cărţii sale, scopurile fiind mai multe. Primul este evident, acela de a oferi o introducere la ampla sa investigaţie despre genul SF. Este şi o strategie de a averiza despre pericolele inchiziţiei culturale, deoarece schiţa lui Bradbury trimite evident la furia cu care naziştii au ars cărţi, au izgonit sau au ucis spiritele libere. În acelaşi timp, teoreticianul român formulează în subtext reţineri faţă de îngrădirile ideologice şi culturale din spaţiul românesc, avertizând că „deviaţioniştii” sunt mereu în pericol, iar cărţile lor puse la index. În fond, ororile totalitare sunt la fel, că vorbim de fascişti sau de comunişti. Cu mare pricepere, F. Manolescu îşi acoperă (dar nu prea tare!) adevăratele intenţii, argumentând în favoarea unei dispute pe teme artistice. În Exilaţii, Poe face apel la Dickens pentru organizarea unei rezistenţe, prilej cu care asistăm la o delimitare estetică şi pe tipologia genurilor a scriitorului englez. Dickens nu se recunoaşte ca autor de proză horror, susţinând că în cazul lui exilul este o eroare. Susţine cu tărie că el nu poate fi pus în aceeaşi oală (în aceeaşi categorie estetică, desigur) cu cei doi, deoarece nu este un adept al supranaturalului, nici nu a scris „povestiri terifiante şi oribile” cu au făcut Poe şi Bierce, iar arderea cărţilor lui s‑a făcut din greşeală. Evident, Dickens are dreptate dacă judecăm strict argumentele legate de această confruntare a genurilor literare. Contextul dezbaterii imaginate de R. Bradbury este însă mai mult decât cultural, aspectele politico‑ideologice neputând fi omise. Poe îndeamnă la o rezistenţă prin cultură indiferent de nuanţe. Ceea ce pare că nu înţelege Dickens, iar F. Manolescu nu duce explicaţiile până la acest nivel, este că regimurile totalitare nu ţin cont de nuanţe, nu fac disticţii. În povestirea în discuţie, „acei oameni de treabă care vin cu racheta”, după cum crede autorul englez, nu sunt deloc „de treabă”, ci îşi duc misiunea până la capăt transformând în cenuşă pură pe/şi tot ce reprezintă scriitorii exilaţi pe Marte.

SF, o scurtă istorie

Autorul este preocupat să facă aceste nuanţări în domeniul vast al ficţiunii speculative, operând cu nume mari ale literaturii, ceea ce poate părea exagerat şi este evident riscant din partea unui exeget considerat foarte serios. Poate tocmai de aceea, F. Manolescu precizează, fără niciun fel de reţinere, că un imbold în cercetarea lui a fost dat de efectul literaturii SF asupra publicului larg, în special tânăr. Admite că este vorba de un gen marginal, de literatură de consum, de divertisment, iar rolul său este nu doar de a găsi „bucăţi” mai mari sau mai mici valoroase în milioanele de pagini publicate, ci de a identifica ideile şi caracteristicile generale care să valideze o estetică şi o axiologie în aria genului. Demersul critic a pornit şi de la un act de hedonism, mărturisit ca atare în debutul cărţii: în copilărie, autorul a fost îndrăgostit, „ca optzeci de elevi dintr‑o sută”, de SF, aşteptând cu înfrigurare o nouă apariţie din Colecţia „Povestiri Știinţifico‑Fantastice”. Întoarcerea se va petrece la maturitate, când sobrul teoretician avea să constate că literatura SF înseamnă (şi) altceva, pasiunea fiind redescoperită şi valorificată ca exegeză în sălile primitoare ale Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti. Implicarea emoţională rămâne de substrat, deoarece volumul rezultat este realizat cu toată rigoarea ştiinţifică necesară.

Literatura SF este o abordare curajoasă sub aspect teoretic a unui gen literar considerat adesea marginal, o provocare pentru un universitar serios şi un „risc” la adresa sistemului totalitar, dar mai ales este o lucrare ştiinţifică de înaltă ţinută. Nu rămâne la stadiul unei introduceri în domeniu, ci oferă unele conexiuni şi conjecturi necesare cu alte genuri literare din aria ficţiunii speculative ori mainstream, sunt evidenţiate legături de context (istorice şi sociale) şi sunt stabilite punţi de legătură cu alte arte. Totuşi, volumul rămâne o sinteză, deoarece multe aspecte, nu neapărat din cele strict necesare, sunt lăsate pe dinafară. Este structurat pe mai multe capitole, fiecare identificând o temă aparte, beneficiind de o bibliografie vastă în mai multe limbi, precum şi de un indice de autori.

Strategia adoptată de cercetător nu este foarte complicată, deşi a presupus un volum de muncă enorm, fiecare afirmaţie fiind argumentată cu elemente din multele şi variatele lucrări parcurse. Scopul volumului este de a spune totul despre SF ca gen literar, într‑o formă cât mai succintă, dar cuprinzătoare. Pentru aceasta sunt îmbinate mai multe metode de lucru, deoarece se apelează adesea la informaţii istorice, dar şi la conceptele teoretice necesare unor definiri. După cum observa Cornel Robu în capitolul dedicat autorului în volumul Scriitori români de science‑fiction, Florin Manolescu a fost obligat să recurgă la mai multe soluţii pentru a reuşi. Unghiul de abordare este tipologic şi tematic în primele capitole, pentru ca atunci când analizează ficţiunea speculativă românească să apeleze şi la criteriul istoric. Demersul este însă mai mereu unul comparativ, valoarea artistică a lucrărilor fiind o permanentă preocupare.

O realitate complicată

Autorul nu încearcă din prima să definească genul SF, ci începe cu o discuţie despre denumire. Sunt fixate reperele istorice, un parcurs care arată cât de multe sunt interpătrunderile cu ştiinţa, dar şi aplecarea unor nume mari ale culturii faţă de gen, chiar în forma lui nesistematizată din secolul al XIX‑lea. Este o încercare permanentă de a ieşi din canoane. F. Manolescu trece în revistă multe denumiri, pentru a se fixa la SF, acronim al englezescului science fiction, dar şi al expresiei româneşti ştiinţifico‑fantastic. Însă nici acesta nu i se pare suficient de acoperitor, dar nici definitoriu, deoarece, crede cercetătorul, cei interesaţi ştiu despre ce este vorba. Însă nu rămâne la constatări empirice şi difuze, ci adaugă informaţii de context, legate de specificul genului. Cu acuitate, F. Manolescu discută despre silogism, stabilind că acesta se bazează pe analogie şi extrapolare. Și pentru a nu deveni foarte arid, dezvoltă subiectul cu exemple bine alese. Analogiile, oricât de surprinzătoare ar fi, nu pot fi făcute decât cu existenţa umană, aceasta fiind cheia de înţelegere. Lumile fictive nu pot fi rupte la modul absolut de contextul cultural şi existenţial uman, ci devin o prelungire a acestuia, o realitate augumentată. Discutând despre prezenţa elementului ştiinţific în aria science fiction, autorul arată că acesta nu se limitează la tehnic, având o desfăşurare mai largă, inclusiv în aria socială sau politică. Pentru a face înţeles acest lucru recurge la o analogie, care este o trimitere subtilă la regimul comunist, nesesizată de cerberii cenzurii, deşi este transparentă: „Dar ca în cazul ingenioaselor manevre de strategie socială, ca atunci când un partid sau o clasă se aliază cu o altă forţă pentru ca, după ce şi‑a consolidat poziţia, şă‑şi schimbe atitudinea faţă de ea, literatura SF şi‑a tratat partenerul (ştiinţa, n.n.) după aceeaşi lege inflexibilă a alianţelor trecătoare”. Nu este însă o trădare definitivă, deoarece premisa ştiinţifică, ca posibilitate, rămâne o componentă esenţială în cele mai bune texte SF.

Pentru că este o lucrare de sinteză, autorul a trebuit să sistematizeze informaţiile adunate şi să le prezinte coerent în funcţie de temele impuse. La unele a trebuit să renunţe, unele prea de detaliu sau colaterale. La altele nu a mai ajuns, deoarece cercetarea a trebuit să fie limitată în timp, dar şi ca volum, multe colecţii rămânând neinvestigate. Rezultat este însă unul excelent, deşi multe date, unele surprinzătoare, au apărut ulterior, cum ar fi cele din dosarul românesc al lui Edgar Allan Poe.

Cu discreţie şi atenţie, dar fără nicio urmă de echivoc, F. Manolescu sancţionează şi unele inadecvări. Este cazul lui George Călinescu, pe care cercetătorul SF‑ului românesc şi mondial îl surprinde în poziţii de amator când vine vorba de gen. În ciuda unei evoluţii remarcabile pe mapamond şi a unei producţii româneşti substanţiale, Călinescu pare să ignore fenomenul. Se apleacă asupra lui, accidental mai degrabă, atunci când recenzează romanul Oraşe înecate (ulterior Oraşe scufundate) al lui Felix Aderca, scriere plasată în sfera cu denumire inventată de basm futurist, deşi evident, numai de basm nu poate fi vorba aici. De altfel, criticii români de elită, arată F. Manolescu, vor ignora mult timp ficţiunea speculativă, în ciuda faptului că genul va fi realmente efervescent după al doilea război mondial. Abia după 1980 va fi luat în seamă, ajungându‑se la convertiri interesante, dincolo de autorul volumului Literatura SF, un alt nume cunoscut fiind cel al lui Ovid. S. Crohmălniceanu.

Capitolul despre SF‑ul românesc este remarcabil atât prin aceste observaţii atente, cât şi prin incursiunile prin istoria genului autohton în pagini de ziare şi reviste, unele obscure, adesea ascunse în colecţii bibliofile rare. După cum observa Mircea Opriţă, în capitolul dedicat autorului în Istoria anticipaţiei româneşti, spaţiul SF românesc este abordat inegal, considerând că ar fi fost nevoie de mai multe informaţii despre prezent, adică din perioada redactării volumului, atunci când ficţiunea speculativă românească cunoştea o creştere calitativă de luat în seamă. Sunt însă aspecte asupra cărora s‑au aplecat cu atenţie alţi autori (mai ales Mircea Opriţă!), deci putem considera că pierderile nu sunt foarte mari. În acelaşi registru putem discuta şi o altă obiecţie, cea legată de temele şi ideile abordate fugitiv de F. Manolescu, un alt aspect negativ al cărţii. Pentru unele nu a mai avut timp, pentru altele a sperat poate să aducă clarificările şi completările necesare cu alte ocazii. Însă şi aşa, Literatura SF rămâne un volum solid, bine documentat, accesibil şi mereu actual.