LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Vieţi şi timpuri exemplare, mize serioase

Cetăţile de scăpare, Editura Școala Ardeleană, volumul de poezie al lui Ioan Barb are ca avanpost masivul poem Transfigurare ce pleacă de la viaţa tradiţională: coborârea din munţi a moţilor cu căruţe cu coviltir în care aduceau câte o baniţă de piatră de var pentru a o da la schimb cu o măsură de porumb. Profilul textului este unul discursiv, în linia lui Ioan Es Pop, dar cu o altă zonă de simbolizare şi cu mai puţine piruete surprinzătoare şi literaturizate. Pentru Barb importantă este semnificaţia religioasă a gesturilor vechi, încadrarea lor într‑o sintaxă sacră.

Și Barb prelucrează motivul cărţii, dar nu o face la modul abstract şi snob, ca atâţia confraţi, ci montează o vânjoasă metaforă a deţinutului care îşi trăieşte masochist pedeapsa.

Ca şi în alte volume, inspiraţia poetului pluteşte pe aripi memoriale. Totul răsare din vechime şi de acolo îşi extrage sevele transcendentale, oblojirea vieţii cu rugăciuni:

„Ori scăpăm ori crăpăm/ în vremurile astea cu usturoi/ o felie de pâine prăjită pe soba de tuci” (Cetăţile de scăpare).

De altfel, figura tatălui călit în munci, dar sapienţial‑exemplară, e invocată adesea.

Unele poeme sunt deschis religioase şi se intercalează firesc în contextul simbolic şi metafizic al volumului. Sunt şi rugăciuni construite pe miracole ale naturii sub anvergură cosmică. Pluteşte un aer vechi prin poeme, aproape sămănătorist, doar că nu la modul festiv.

Orice ingredient al acestei lumi îndeplineşte o funcţie semnificativă. Nimic nu e inferior şi cu greu s‑ar putea vorbi de un minimalism ţărănesc. Nu există mari dezbateri pe seama diferenţierii dintre gen şi specie, dintre substanţa‑predicat şi substanţa‑adjectiv, precum în filosofie. Realitatea este variată, dar sensul ei este ascensional.

Atmosfera şi ritmurile sunt de tragedie greacă antică, deşi versurile nu au multe picioare. Regimul memoriei se împleteşte constant cu cel spiritual. Mizele sunt impozante şi susţinute uneori de citate reprezentative:

„când clopotul bisericii/ trăgea a mort/ se proptea posomorât/ de stâlpul porţii îşi aprindea o ţigară/ pufăia îşi tămâia gândurile tulburi/ ce faci acolo tată/ îmi dezmorţesc inima” (Scara lui Iacov).

Oamenii din aceste poeme caută mereu sensuri majore. Unchiul Sîmedru se întoarce schilodit de pe front şi imediat se apucă de zidărie cu mistria, dar şi de rugăciune. Seceta este un prilej de rememorare a parabolelor biblice.

Numeroase poeme sunt invocări ale divinităţii întru reclădirea Templului Ierusalimului, întru conştientizarea păcatelor şi spălării lor prin potop. O poezie a pocăinţei şi a trezviei în Duh. Suflu deloc ascetic al arderii religioase. Tonul şi substanţa sunt psalmice, cu exaltări şi căderi în materialitatea groasă, schelării de antiteze. Şuvoiul de adoraţie în zbatere este adesea întrerupt de versuri memorabile: „Sufletul poporului nu e membru de partid”.

Un volum al rememorării moşilor, a vremurilor de război şi a incandescenţei rugăciunii.

Descântec pentru a amăgi uitarea, Junimea, 2021, titlul antologiei realizate de Silviu Guga, selecţie a aproape o sută de poeme din nouă volume, anunţă aceeaşi reverenţă faţă de memorie. Ioan Holban consideră că Ioan Barb ar scrie despre o „fiinţă a intervalului” şi despre „timpuri mitologice”. Acelaşi om de cultură remarcă faptul că această poezie evoluează sub zodie platoniciană, în căutarea reîntregirii androginului. Se mai observă că în poezia lui Barb predomină narativitatea „marcată de detentă metafizică” ce vizează „orizontul mitopoetic românesc”.

Totuşi, în acest volum poetul dezvăluie excelente calităţi non‑discursive, mai cu seamă pe tărâm religios, nu doar răspândit metafizic:

„Doamne/ mi‑ai hărăzit/ atât de puţină fiinţă/ încât/ nu pot dura o poartă/ Luminii din mine...” (Geneză).

Faţă de volumul anterior şi faţă de Oraşul alb, de pildă, discursul poetic este mult mai puţin epic aici, cu o semantică scurtcircuitată, chiar dacă marcată de o stilistică a expresivităţii. Astfel,

„dragostea e o maşină de epocă/ parcată în spatele casei” cu care goneşte moşul timp, „moartea sare la gâtul meu/ un rottweiler pregătit să ucidă”, „casa părintească pleacă la azil”.

În acest context, melancolia nu poate să nu implice şi o doză de moralism. Doză foarte puţin vizibilă, căci poetul nu este o fire vindicativă, aici, nu impune un anumit model cuiva. Ceea ce este o reuşită în sine după ultimii doi ani în care tot felul de ipochimeni s‑au întrecut în a le urla celorlalţi ce să facă anume cu viaţa şi cu corpul lor.

În cele din urmă, eroul acestor pagini este el însuşi un poet în cavalcadă printr‑un tărâm al solemnităţii romantice. Un Geo Bogza complet recalibrat:

„poetul/ nu poate trage cu puşca/ în inima copacilor desfrunziţi/ de prezenţa sa […] poetul poate face parte/ doar din plutonul de execuţie” (picătura de infinit).

Și autoreferenţialitatea este dramatică. Într‑o lume secularizată, singura atitudine posibilă e cea în răspăr, dar fără agresivitate. Noua lume nici nu merită băgată în seamă: „cine sunt eu?// soldat barb să trăiţi/ un fost stegar al libertăţii” (libertatea mea strigă din praful de puşcă).

Amorul este şi el montat în înscenări fastuoase, magnetizat romantic şi doar uşor tulburat de sugestii carnale:

„în fiecare bulă de aer/ te aşteaptă o femeie/ o nouă planetă/ o deschizi cu cheia cristalinului/ te prinde uşor ca o capcană/ pentru fluturi/ te sărută până ameţeşti în zbor// târziu te dumireşti de ce cuvintele dor tăcerile/ provoacă în tine o sete nebună/ sorbi cu nesaţ femeie după femeie/ te străbate un lung şir de obsesii” (cabaret. Ultima femeie din partitură).

Finalmente, Ioan Barb este un boem ordonat, ritualizat tradiţional şi metafizic („când eram soldat îmi serveam patria/ duceam întotdeauna lădiţa comandantului/ eram nedespărţiţi ca doi îndrăgostiţi/ soldat barb striga soarele dimineaţa/ ordonaţi să trăiţi ia lădiţa am înţeles/ în pluton fuga marş” ‑ din lădiţa comandantului zbura toamna), dar totul până când îşi ia zborul peste culmi vântoase şi deschide alte aripi.