logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Iulia Stoichiţ
poetă, Braşov

 

„văd doar nişte [poeme] pe care nu le‑am sintetizat încă”[1]

logoPe Andrei Zbîrnea îl ştiu din 2016. Ne‑am împrietenit online, la scurt timp după ce mi‑am făcut cont pe facebook (sau ar trebui să zic Meta de acum?). Da, oare cum am rezistat fără facebook atâta timp? Dar nu despre asta e vorba, ci despre faptul că eu şi Andrei ne ştim de dinainte ca eu să fi avut ambiţii poetice serioase. Aşa că mi‑e cam imposibil să fiu imparţială când vine vorba de poezia sa, mai ales că îl cunosc la alt nivel. Pe de altă parte, cu atât mai mare e provocarea de a încerca să nu fiu părtinitoare, iar asta îmi place.

După ce nu am mai scris despre un volum de‑ale lui Andrei Zbîrnea de la Turneul celor cinci naţiuni, revin la acest obicei care e demn de eticheta „nepotism” prin ultimul său volum, apărut la finalul anului 2021, nick cave@bergen[2], la Casa de pariuri literare.

Cred că ceea ce‑l defineşte pe Andrei din punct de vedere poetic e faptul că are o frazare foarte tranzitivă, foarte la firul ierbii al denotaţiei, unde tot felul de elemente se întâlnesc într‑un mare conglomerat poetic, în care nimic nu pare să aibă sens, unde piesele puzzle‑ului nu par să se potrivească decât la nivel formal, nu şi la nivel de conţinut, dar cu toate astea, imaginea de final este, într‑un fel straniu, inteligibilă. Deşi nu sunt câtuşi de puţin obiectivă prin ceea ce urmează să spun (în fond, am tradus Pink‑Pong­‑ul, ar trebui să ştiu cum funcţionează, de unde vine universul poetic din volum), cred că i se potriveşte cel mai bine acest tip de poezie în care construieşte un univers eerie, mothership like. N‑aş zice că e un univers alternativ, ci doar unul în care orice e posibil, fie într‑un mod anxios, fie într‑un mod neutru. Și că tot am amintit Pink‑Pong, mi se pare că ceea ce a început acolo, în acel volum scris la trei seturi de mâini, mai mult sau mai puţin, este perfecţionat în acest volum, unde nu mai e nevoie de armonizarea perechilor de mâini suplimentare, dar nici nu mai au nevoie de găsirea unui ritm. E un ritm disonant, o cacofonie, şi e perfect normal să fie aşa, mai ales într‑un univers în care se întâlnesc atâtea multiversuri care nici nu se anulează reciproc odată confruntate (iar asta s‑ar fi putut întâmpla lejer în desenele animate cu Spider‑Man la care mă uitam eu pe la 13 ani pe Fox Kids şi dupa‑aia pe Jetix).

Într‑un mod eerie, pe care nici eu nu‑l înţeleg pe de‑a‑ntregul (iar Andrei ştie asta de ceva vreme), îmi place şi nu‑mi place poezia pe care o scrie Andrei Zbîrnea. Poate pentru că totul pluteşte într‑o derivă de tip celular şi într‑un mod cât se poate de osmotic. Și adevărul e că fie pluteşte Bergenul deasupra porumbeilor, fie porumbeii deasupra Bergenului:

„orchestra pluteşte galant toba se aude din instalaţia de sunet toba nu/ este prezentă pe scenă alături de ceilalţi muzicieni dirijorul coreean/ simte constant nevoia unei băi de mulţime. […]/ bergen da în bergen m‑am îndrăgostit prima dată ce ciudat eu nu am/ fost niciodată în bergen din depărtare ne salută o fetiţă de cinci ani/ prinsă în euthanasia roller coaster din depărtare strigă bergen se aşază lângă bergen porumbeii sunt mai vii lângă portul din bergen// […] euthanasia roller coaster o/ formă de terapie experimentală porumbeii nu vor deveni cobaii voştri/ porumbeii s‑au îndrăgostit prima dată în bergen” (p.12)

Este Bergen un personaj? Poate. Dar la fel de bine şi porumbeii sunt un personaj colectiv pentru o bună parte a volumului. Aproape că pot să vizualizez the hovering movement a navei‑mamă, pe nume „bergen”, de data asta, care provoacă un sentiment straniu, greu de definit, asupra cititorului care se află sub ea:

„nu ai lentoarea iernii şi nici vocea/ porumbeilor‑ringtone din baia mea de patru/ metri pătraţi adesea colinzi prin treapta a treia a/ creierului meu/ nici măcar nu ştiu care sunt primele/ două” (p.13), „ar trebui să mă bucur să tresar la/ fiecare scrisoare pe care o primesc din bergen porumbelul/ voiajor este în concediu de creştere a copilului astfel că scrisorile/ mele către tine vor avea delay‑uri fabuloase” (p.16), „încă un sport olimpic se naşte la primele ore ale dimineţii deasupra/ oraşului bergen. cu duioşie îmi voi bate încă o dată recordul zilnic de paşi.” (p.17).

Cred că ăsta e şi şpilul poeziei pe care o scrie Andrei Zbîrnea: e o poezie idiosincratică care tinde spre a se constitui într‑un obiect poetic complex, un soi de poezie‑instalaţie, if that makes any sense at all. Nu e de ajuns doar să citeşti poezia sa, trebuie s‑o asculţi. La propriu. Să spun că are propriul său ritm poezia e o platitudine, după mai bine de un secol de poezie cu vers liber. Dar ritmul poeziei zbîrniene se referă la faptul că imaginile şi referinţele culturale pe care le foloseşte poetul creează un spaţiu poetic cu propria sa muzică, de parcă ar fi luat aminte de la Dante cu corpurile cereşti care emit propria muzică (prea high culture referinţa? Aşa ziceam şi eu):

„te voi/ striga Ænima şi rodiile îţi vor acoperi corpul cald /rece/la temperatura camerei te voi striga/ Ænima şi fiecare eroare va răspunde pentru/ erorile ei […]/vei spune că în bergen ninge mai tot/ timpul şi nu ai fi departe de adevăr Ænima şi nu ai/ avea nici măcar nevoie de arbitrajul/ video Ænima tot despre rodii vom vorbi şi data viitoare” (p.14), „peste statuile din bergen blue/ magic e cuvântul de ordine/ […] blue/ velvet în loc de blue magic o schimbare de abordare din/ perspectiva cireşelor plutitoare rămase neculese/ […] mi‑am adus/ aminte random de mirosul cireşelor care pluteşte peste statuile din/ bergen county, new jersey” (p.15).

Cred că e unul din atributele care definesc poezia lui Andrei şi fără de care ea nu ar putea exista: modul în care se combină referinţele culturale de tot felul, de la cele din zona rock‑ului progresiv până la David Lynch (probabil şi Twin Peaks, nu doar Blue Velvet; oricum, îmi imaginam un desen animat regizat de Lynch în anumite momente plecând de la poezia din nick cave@bergen, cu personaj principal porumbeii), echipa lui de fotbal de suflet, Borussia Dortmund, aplicaţii de livrare la domiciliu, şosete pierdute, oraşul Urziceni, veganismul, Breaking Bad, puţin covid‑19, dar şi multă tehnologie, sub diferite forme.

Și, pentru că până acum nu ştiu cât sens a avut ce am spus despre ritmul poeziei zbîrniene, poetul pune la dispoziţie un playlist (care e şi pe Spotify, deşi nu tocmai cel pe care îl oferă la sfârşitul cărţii) pe care cititorul îl poate asculta în timp ce citeşte volumul. Iar eu am făcut asta, că am fost genul care mi‑am făcut temele la şcoală (în general, nu tot timpul). Iar volumul devine cu atât mai eerie dacă asculţi Webern şi dai peste Mircea Cărtărescu sau poezie maghiară tradusă de Andrei Dosa:

„aş vrea să‑ţi spun despre camera în care am ascuns toate curiozităţile/ şi cum am înghiţit cheia fără ezit vreo secundă/ am un câine cusut/ în pielea mea[3]/ şi împreună deprindem arta olăritului// […] câinele cusut îţi prepară cafeaua cu mâinile legate la spate/ sloganul lui ar suna cam aşa/ satisfacţie garantată cu doar trei boabe de cafea de origine/ fără zahăr adăugat/ fără zahăr brun adăugat/ fără lapte/ doar o cafea neagră în cabinetul curiozităţilor” (p.48), „oraşul adoarme & se trezeşte pe ritmuri dictate de david lynch & lykke li & te privesc & dincolo & dincoace de ochelarii de soare văd doar nişte oraşe pe care nu le‑am sintetizat încă […] melisma sunt mai aproape de nelinişte eşti mai aproape de scenă să vin aşadar în vizită la voi[4] oare există în calendar o zi dedicată AK‑47 […]15 martie 2027 oare ai ales întâmplător această zi E uşor să rătăceşti Drumul[5] melisma la fel de uşor e să renunţi la tracul de scenă sau la o petrecere privată unde nu se întâmplă mare lucru dósa mi‑a scris o dedicaţie cu bombe artizanale iar eu mă încăpăţânez să consider că melisma e nume de sfântă” (p.51).

De‑asta spun că nick cave@bergen, in extremis, poate funcţiona ca un volum‑instalaţie, pentru că are nevoie de recunoaşterea referinţelor culturale şi robotizarea lor pentru a putea funcţiona, pentru a‑i vedea straturile, pentru a vedea cât de osmotică e poezia care s‑a născut în Urziceni, dar a emigrat în Berceni. Nu poate funcţiona în lipsa conştientizării prezentului bergenian, care se împleteşte cu trecutul urzicenian (sunt tentată să zic urmuzian, dar ar fi vrut Urmuz să se fi născut în Urziceni), ai nevoie de toate simţurile (şi apps de online streaming şi/sau livrare la domiciliu, dar nu numai) care să se activeze şi să acţioneze concomitent pentru a înţelege volumul şi intenţiile sale. Și abia asta s‑ar putea dovedi greu de întreprins, având în vedere cât de suprasolicitate ne sunt simţurile din ce în ce mai mult, because there’s always more show, mai mult de consumat, mai mult de postat, mai mult de plastifiat, pentru a nu rămâne cu urme pe/în tine care te‑ar putea face prea uman. Cine vrea să‑şi mai pună la contribuţie simţurile într‑un mod care le scoate din zona de confort? Evident că, la limită, poemele din acest volum pot trece pe lângă cititor ca un scroll pe instagram, dar cei care au răbdare să stea pe loc mai mult de 30 de secunde s‑ar putea să fie recompensaţi cu un glimpse de înţelegere. Nu încât să poată fi verbalizată această înţelegere, ci mai mult intuitiv, prin intermediul pseudopodelor poetice cu care atingem şi cunoaştem lumea.

Nu cred că e întâmplător că o parte din nick cave@bergen a fost scris cam în aceeaşi perioadă în care se scria şi se traducea la Pink‑Pong. E valabil şi pentru faptul că nu cred că ultima plachetă, cea intitulată Urziceni, este ultima din volum. Deşi suntem atât de atomizaţi, atât de dependenţi de extensiile noastre tehnologice (telefon, apps care ne măsoare calitatea vieţii, a somnului, caloriile ingerate/ arse, servicii de streaming, de livrare la domiciliu), ceea ce ne face umani la finalul zilei sunt amintirile din copilărie, trăirile de atunci, felul în care am cunoscut lumea atunci prin toate simţurile. Evident că şi asta poate fi o iluzie şi să fie vorba de amintiri implantate unor roboţi care nu ştiu că sunt roboţi, Blade Runner‑style. Dar poate că asta e cea mai bună modalitate ca amintirile noastre atât de umane şi atât de perisabile să supravieţuiască mult după ce specia umană a dispărut de pe faţa planetei, să le transferăm unor roboţi, unor inteligenţe artificiale, unor hard disk‑uri externe. Dar vor fi codate, fie de oameni înainte de a fi transferate, fie de sistemele informatice:

„în care mirosul cărnii tale se confundă cu cel al persoanei/ de lângă tine în care nopţile ar trebui să rămână închise în trusa de/ prim ajutor iar lascivitatea să ţină locul frământărilor de ordin social/ te aduni cu greu devii irascibilă şi te transformi într‑o pastă lăptoasă în care nimeni/ şi nimic nu mai poate pătrunde îmi uiţi numele îţi activezi căsuţa vo­cală şi/ cu toate astea lucrurile capătă sens la fiecare semn venit din partea ta” (p.53), „piticul semăna izbitor cu unul din/ personajele lui david lynch dar avea/ ochii lui ole gunnar solskjær asasinul bavarezilor/ în finala champions league din 1999 repeta/ obsesiv aceeaşi întrebare «câte trepte sunt până/ sus? numărătoarea aceasta e foarte/ importantă pentru mine»” (p.57).

 

Altfel, rămâne cum a stabilit ritmul poeziei zbîrniene: totul se amestecă şi totul se păstrează.

 

[1] Parafrazare a unui vers/ unei secvențe poetice din nick cave@bergen.

[2] Andrei Zbîrnea, nick cave@bergen, Casa de pariuri literare, București, 2021, 69 p.

[3] Am un câine cusut – din volumul nu striga niciodată ajutor, Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, 2020.

[4] Vers din [Scrisoare VIII] – Szilárd Borbély, Berlin-Hamlet, traducere de Andrei Dósa, Editura Max Blecher, 2018.

[5] Vers din Secolul XX, varianta B – István Kemény, O îndepărtată alarmă aeriană, traducere de Andrei Dósa, Editura Charmides, 2014.