logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

LECTURI PARALELE

 


Florea Lucaci
referinte autor

 

Provocări și controverse privind relația limbaj – gândire – realitate

logoÎn urma lecturii cărţii lui Ioan Biriş, Limbajul şi crampele mintale (De la Bolzano la Quine)[1], pot afirma că exerciţiul său analitic în care îşi expune ideile este o ilustrare provocatoare şi originală a unui argument celebru, şi anume: ,,Trebuie să filosofăm sau nu trebuie să filosofăm. Dacă trebuie, atunci trebuie. Dacă nu trebuie să filosofăm, atunci de asemenea trebuie (pentru a justifica această concepţie). Prin urmare, în orice caz trebuie să filosofăm”[2]. De altfel, asumarea îndemnului aristotelic pare să‑i fie un crez de viaţă, argumentul ce susţine această aserţiune fiindu‑i opera. Dacă am în vedere preocuparea sa doar pentru problemele de logică şi de filosofie analitică, atunci trebuie să mai menţionez traducerea cărţii lui Michael Dummet Originile filosofiei analitice (2004), precum şi cărţile sale Conceptele ştiinţei (2010), Filosofia şi logica ştiinţelor sociale (2014), Philosophy in the Age of Apllied Logic (2017), dar şi numeroase studii şi comunicări susţinute la diverse simpozioane naţionale şi internaţionale. 

Ioan Biriş ştie de la Hegel că dovada ce dă seamă de noţiunea filosofiei trebuie căutată în expunerea unei istorii marcată de lupta gândirii cu sine. Este vorba de acel concept care „se găseşte pe sine în timp ce se produce pe sine, ba el este real numai întrucât se găseşte pe sine.” Eliminând posibile confuzii legate de înţelegerea „gândului” ca rezultat al procesului de gândire, Hegel precizează că acesta „e adevărat în afară de orice timp” şi de orice context subiectiv[3]. Or, în acest sens trebuie înţeles demersul lui Ioan Biriş pentru clarificarea originii, procesului şi afirmării filosofiei analitice, respectiv de a corela modalităţile descrierii, proprii abordării strict istorice, cu necesitatea unui exerciţiu conceptual. Cartea în discuţie şi secvenţa de timp de aproximativ un secol şi jumătate, adică de la Bernard Bolzano la W.V.O. Quine, nu poate fi decât o istorie filosofică, mai exact o modalitate sui generis de a filosofa. Pentru autor, lămuritoare ar fi evidenţierea firului ce leagă în urzeala sa conceptual‑lingvistică evenimentele exemplare care dau impuls procesualităţii afirmării filosofiei analitice în cultura universală. Sub conceptul de eveniment istorico‑filosofic sunt analizate operele care dau identitate filosofiei limbajului ca orientare dominantă în contextul filosofiilor întemeiate pe o nouă logică în construirea realului. Ca procesualitate istorică, Ioan Biriş a fost preocupat să evidenţieze modul în care s‑au constituit relaţiile de trecere de la o concepţie la alta, schimbările implicate în depăşirea psihologismului şi afirmarea matematizării limbajului în cunoaşterea ştiinţifică.

Demersul autorului din Limbajul şi crampele mintale este construit în temeiul câtorva idei şi distincţii lămuritoare pentru cele trei etape istorice, şi anume: „concentrarea pe analiza termenilor, a cuvintelor şi propoziţiilor; stabilirea principalelor funcţii ale limbajului, culminând cu matematizarea limbajului în calculul propoziţional; obiectivul epocal de trecere de la matematizarea limbajului la matematizarea experienţei senzoriale”[4]. Prin urmare, cartea este concepută în trei părţi, fiecare grupând un număr de filosofi ale căror opere au determinant regândirea modului în care înţelegem existenţa conceptuală a lumii. Fiecare secvenţă istorică reclamă atât o înţelegere în sine, cât şi în dinamica unor influenţe cauzale care determină schimbări de idei. Aşadar, analiză conceptuală şi sinteza unui proces.

În prima parte, cartea în discuţie impune de la bun început ideea unei disjuncţii între două tipuri de discurs filosofic care se exclud reciproc. Relativ la această chestiune, dacă recunoaştem că filosofia românească s‑a dezvoltat, în general, pe temeiul unei culturi de influenţă kantiană, cu interesante inserţii ale unor impulsuri bizantine şi ale străvechiului fond autohton, atunci lucrarea lui Ioan Biriş are o importanţă aparte. Pe scurt, această exegeză a tradiţiei analitice poate inspira şi alte forme de relaţionare a filosofiei româneşti la spiritul ştiinţific occidental. Este modul în care autorul se adresează universitarilor români, studenţilor, în general tuturor celor care pun preţ pe raţiune în investigarea fenomenului cultural‑ştiinţific. Prin analogie, termenul de „inspiraţie” ca stare de tensiune creatoare trimite clar la originea filosofiei analitice, respectiv la cercetările lui Bernard Bolzano prin care se delimita de concepţia lui Kant, el „având convingerea că raţionamentele matematice au un caracter pur deductiv şi demonstrativ, nu intuiţionist”[5]. Or, această convingere, marcată de intense frământări şi cercetări în domeniile logicii şi filosofiei, se va concretiza în resemnificarea termenului Vorstellung şi a formulei an sich, astfel încât să înţelegem că adevărata referinţă a unei reprezentări sunt propoziţiile logice, care „au aceeaşi independenţă şi obiectivitate în raport cu subiecţii ca şi obiectele matematice”[6]. Dacă aşa stau lucrurile, atunci cunoaşterea presupune conexiunea laturii semantice, care dă obiectul, cu latura sintactică în care avem reprezentarea conceptuală a obiectului, conexiunea concretizându‑se într‑o formă de „captare” de către subiect a „gândului în sine”. Or, această stare bizară este o chestiune ce va da bătaie de cap generaţiilor viitoare de filosofi.

Deşi cercetările lui Franz Brentano sunt valorificată cu precădere în psihologie şi fenomenologie, Ioan Biriş recuperează unele idei care au avut un anumit impact semnificativ asupra procesului de formare a filosofiei analitice. Cu importanţă istorică ar fi modul în care s‑a pus problema raportului dintre subiect, pe de o parte şi obiectele existente sau obiectele inexistente, pe de altă parte. Fără a insista, ni se arată clar că în tranziţia ideilor a rămas de la Brentano o chestiune nerezolvată, şi anume: Putem gândi despre obiectele care nu există? Răspunsul îl va da Bertrand Russell după câteva decenii.

În mare parte problemele pentru care nu s‑au găsit soluţii au devenit teme de reflecţie pentru matematicianul, filosoful şi logicianul Gottlob Frege, căruia i se va acorda o atenţie deosebită. Supranumit „noul Aristotel”, Frege îşi va axa investigaţiile asupra obiectivităţii limbajului în interacţionarea cu lumea. Prin limbaj comunicăm, adică prin propoziţii, iar în aceste construcţii conceptual‑lingvistice contează sensul, care este însuşi gândul sau conţinutul adevărat sau fals al propoziţiei. Contrariat, Noica reacţionează plecând de la ceea ce susţinea Frege, adică „întrebarea are sens dar nu e gând, fiindcă nu e adevărată sau falsă. Dar tocmai întrebarea e gând – acesta e adevărul (Gândul despre gând nu e gând?)”[7] Nu! N‑are dreptate Noica, întrucât acest gând în accepţiunea lui Frege nu‑i rezultatul gândirii unui om, ci altceva. Ca să înţelegem ce este gândul ca entitate obiectivă, cu o existenţă independentă de procesualitatea psihică, Biriş are în vedere două aspecte: comunicabilitatea, care presupune analiza limbajului şi cognoscibilitatea, care implică analiza planului ontologic.

Analiza gândului din perspectivă ontologică dezvăluie că „sensul este «obiectul» atenţiei conştiente, obiect «captat» de mintea noastră”[8]. Or, în acest caz nu contează dacă gândul are sau nu un referent, nefiind dat precum obiectele din lumea fizică. Dar, în mod cert, gândul există, fiind non‑spaţial şi a‑temporal. Ieşirea din această situaţie ciudată, comună şi lui Bolzano, o oferă perspectiva lingvistică. Prin intermediul cuvântului, care are sens şi este în mintea noastră, consideră Frege, „ne‑am putea aminti”, făcând apel la definiţie, cuvântul fiind „un fel de «receptacol» pentru sens”[9]. Numai că el nu resuscitează teoria platoniciană a anamnezei, dar în schimb introduce în analiză relaţia termen – semnificaţie – referent. Apar însă alte chestiuni discutabile, generate de polisemia termenilor şi de apariţia unor denotaţii vagi pe relaţia semnificaţie – referent. „Frege reuşeşte să impună filosofia gândirii, iar filosofia analitică ce va urma nu mai poate ocoli problemele puse de teoreticianul german.”[10] Se pare că unele chestiuni vor provoca teoreticieni din alte domenii. Spre exemplu, Jean Piaget, pleacă de la o problemă rămasă deschisă, respectiv Frege însuşi „a arătat că a eşuat în constituirea unei logici a conţinuturilor”[11]. Astfel, el s‑a simţit cumva obligat să scrie un tratat de „logică operatorie”, care să‑i fie instrument în cercetările sale de epistemologie genetică privind raporturile dintre structurile logice şi conţinutul din operaţiile gândirii umane.

De altfel, în partea a II‑a, consacrată funcţiilor limbajului, intră în scena dezbaterilor de idei, alături de filosofi şi psihologi, sociologi, lingvişti şi chiar scriitori. În acest context cu deschideri interdisciplinare, analiza lui Ioan Biriş aduce lămuriri importante legate de contribuţiile şi provocările din teoriile lui Karl Ludwig Bühler, Jürgen Habermas, Karl Popper, Fritz Mauthner şi Ludwig Wittgenstein. Este vorba de cotroversele generate de relaţia dintre gândire şi limbaj, de diferenţa ontologică dintre concept şi cuvânt, de preeminenţa gândirii în faţa limbajului, de problemele comunicării, cunoaşterii şi adevărului etc. 

Relativ la deschiderile spre abordări interdisciplinare privind limbajul, Biriş abordează modelul comunicaţional Bühler – Habermas. Din această perspectivă teoretică trebuie „să luăm în calcul relaţionarea socială, dar şi psihologia proceselor de gândire şi a limbajului”, de aici rezultând funcţiile limbajului şi cele trei tipuri de semantici: intenţionale, de pragmatici sociale şi formale[12]. Și provocările lui Popper derivă din aceste deschideri, mai ales teoria celor trei lumi: lumea fizică, a obiectelor; lumea subiectivă, a trăirilor şi lumea produselor minţii noastre, a cărui centru este limbajul uman[13]. Totodată, Popper reia problema corelaţiei semnificaţie – realitate extralingvistcă, care presupune o abatere de la linia de gândire originată la Platon şi Aristotel, respectiv adevărul nu îl dă semnificaţia referentului, ci propoziţiile şi teoriile. Or, cunoaşterea umană „nu constă în «descrierea» lumii, ci în rezolvarea de probleme”[14]. S‑ar părea că aceste probleme îi dau mari dureri de cap lui Fritz Mauthner, filosof şi scriitor, care susţine că funcţia expresivă a limbajului afectează cunoaşterea. Sintetizându‑i ideile, Biriş le rezumă sub forma a trei teze: 1. limbajul este metaforic, asigurând doar reprezentări în imagini ale lumii; 2. cunoaşterea nu e posibilă în ştiinţă şi filozofie; 3. legile ştiinţei sunt convenţii sociale.

Pentru Wittgenstein limbajul este esenţial în relaţionarea omului cu lumea, iar în această relaţionare întrebarea este o formă de accesare a cunoaşterii. Dar, există întrebări la care răspunsul ridică alte întrebări deoarece nu se poate concretiza ostensiv. Or, această neputinţă sau „crampă mintală”, arată Ioan Biriş, se „instituie în surse de rătăciri filosofice”. În consecinţă, se impune studiul „naturii şi funcţionării limbajului”, ţinând seamă că definiţiile dau înţelesul cuvintelor, iar acestea sunt, în mare, verbale sau ostensive. Aflăm că surse ale piedicilor în calea cunoaşterii există în ambele tipuri de definiţii; cele verbale pot conexa expresii „într‑un regres infinit” fără a da înţelesul deplin, iar cele ostensive „pot fi interpretate foarte variat” prin diverse analogii. De aici s‑ar deduce că există „anumite corelaţii între limbaj şi procesele minţii”[15], care sunt înţelese ca scheme operaţionale cognitive de factură logico‑matematică.

Sub influenţa lecturilor din Tolstoi, Wittgenstein se reorientează asupra limbajului aferent problemelor de viaţă. În acest caz, problematica semnificaţie presupune un alt tip de abordare, deoarece rezultă din „regulile pragmatice ale jocurilor de limbaj”. Biriş consideră că este momentul în care „Wittgenstein trece astfel de la limbajul descriptiv la limbajul ca acţiune, la limbajul ritual”, vorbirea fiind înţeleasă ca o „formă de viaţă”[16]. Or, între aceste forme se regăseşte şi discursul religios, care implică activitatea simbolică a gândirii. Prin contribuţia filosofului austriac s‑a ajuns la clarificări importante în ştiinţele cogniţiei şi chiar în studiile de neurobiologie.

Pentru Pythagora şi pythagorei matematica a provocat o fascinaţie religioasă, din moment ce „invocau tetrada ca fiind cel mai mare jurământ: Da! (Jur) pe cel ce‑a dăruit seminţiei noastre tetraktis‑ul/ Număr ce cuprinde izvorul şi rădăcina veşnic curgătoarei naturi.”[17] Pentru ei matematica era limbajul numerelor prin care interpretau sufletul şi corpurile sensibile. Istoria pare să se repete, desigur în condiţiile secolului XX. Or, în partea a III‑a, Ioan Biriş îşi propune să investigheze preocuparea aproape obsedantă a filosofilor şi logicienilor pentru matematizarea limbajului şi a experienţei senzoriale în vederea construcţiei conceptuale a lumii reale. În acest sens, reluăm pe scurt firul narativ şi interpretările pe secvenţa Whitehead ‑ Quine.

 Programul matematizării experienţei cognitive al lui Alfred North Whitehead s‑a concretizat, cu aproximaţie, în 40 de ani, respectiv începe cu Despre conceptele matematice ale lumii materiale şi se împlineşte cu Știinţă şi filosofie. Recurgând la scheme grafice intuitive, punând în lucru idei şi axiome, ipoteze şi raţionamente, jocul subtil al argumentelor, Ioan Biriş ne introduce în laboratorul matematicianului‑filosof. Un prim pas a fost redefinirea spaţiului geometric, rezultând o construcţie ca sumă de relaţii şi interacţiuni între entităţi. Dintre cele patru sensuri ale termenului spaţiu, el fiind interesat de relaţia dintre spaţiul intersubiectiv şi spaţiul fizic, ca bază în construcţia conceptului de lume existentă, în care determinante sunt relaţiile şi interacţiunile între entităţi. Din programul lui Whitehead, importante sunt lucrările O cercetare privind principiile cunoaşterii naturale şi Proces şi realitate, în ambele preferând terminologia matematică. În Știinţă şi filosofie consideră că unele categorii ale gândirii filosofice generează dificultăţi insolubile, vinovat fiind Descartes cu „separarea naturii de minte”. El consideră că „dacă distingem între percepţia senzorială şi cea non‑senzorială”, atunci „situaţia de congruenţă ne apare în percepţie ca fenomen de re‑cunoaştere”, caz în care actul intelectual „se intersectează şi cu senzorialitatea, pătrunzând‑o”[18] Nu‑i de mirare că ideea de „re‑cunoaştere” pare să susţină opinia paradoxală a lui Whitehead privind echivalarea istoriei filosofiei cu o serie de note de subsol la dialogurile lui Platon.

Relativ la concepţia lui Whitehead se individualizează programul lui Russell, care se continuă prin cercetările studenţilor săi Jean Nicod şi Rudolf Carnap. În seria generaţiilor care au dat consistenţă filosofiei analitice se înscrie şi contribuţia lui W.V.O.Quine. Bertrand Russell are ambiţia de a descoperi cum funcţionează relaţiile dintre lumea simţurilor şi lumea obiectelor ştiinţifice. În acest sens, Biriş îi decriptează, pas cu pas, eforturile teoretice sub forma unor răspunsuri la întrebările legate de: 1. definirea datelor simţurilor şi componentele acestora; 2. rolul limbajului şi reprezentărilor în cunoaştere; 3. care este natura „punţii” dintre cele două lumi. În construcţia unui model explicativ, Russell valorifică teoriile din fizică, în special teoria relativităţii şi ajunge la convingerea că „diferitele entităţi ale fizicii pot fi prezentate ca funcţii logice de date senzoriale” Totodată, el vine cu argumente ce susţin că legile logice care ajută la tratarea chestiunii implică rolul limbajului în „realizarea «punţii matematice» între lumea simţurilor şi lumea obiectelor ştiinţifice” Aşadar, trebuie luată în calcul problema semnificaţiei şi raportul limbaj – fapte[19]. Cum totul se petrece într‑o lume perceptibilă senzorial, determinată prin construcţiile geometriilor non‑euclidiene şi conceptele fizicii, Jean Nicod ajunge la ideea unor „geometrii senzoriale”. Rudolf Carnap are contribuţii esenţiale privind logica nouă şi sistemul de constituire a conceptelor şi obiectelor ştiinţei. În cazul conceptelor ştiinţifice este vorba de o construcţie logică întemeiată pe teoria claselor şi teoria relaţiilor.

În ceea ce‑l priveşte pe Quine, trebuie subliniată insistenţa sa de a descifra tot ceea ce este legat de limbajul natural şi al celui teoretic, de ontogeneza referinţei cu tot ceea ce presupune, de la învăţare, interpretare, traducere la dobândirea certitudinii existenţei unui obiect şi, implicit, la valoarea enunţurilor relative la existenţa extralingvistică. Urmând firul ce ilustrează istoria filosofiei analitice, analiza lui Ioan Biriş surprinde subtile construcţii logice ale filosofului american privind relaţia limbaj – existenţă concretizate în ideea angajamentului ontologic. Criteriul angajamentului „poate oferi temeiul de a considera o entitate cu adevărat existentă, adică o entitate care este indispensabilă pentru stabilirea adevărului teoriei”[20]. Posibilitatea înţelegerii teoriilor, o altă problemă, presupune învăţarea limbajului ştiinţific prin care se pot stabili rădăcinile referinţei şi matematizarea experienţei. 

Interesantă şi provocatoare istorie! Este meritul profesorului Ioan Biriş că surprinde clar jocul argumentelor, delimitările teoretice şi reluările unor probleme din varii perspective, ca apoi să sintetizeze acest proces de forma unei sinusoide. Oare nu la fel alternează şi în crampele mintale puseurile acute cu durerile cronice surde? Dacă ideile sunt pietre de poticnire, atunci…

 

NOTE:

[1] Ioan Biriș, Limbajul și crampele mintale (De la Bolzano la Quine), București, Eitura Eikon, 2021.

[2] Aristotel, Proptrepticus, apud W.Kneale; M. Kneale, Dezvoltarea logicii, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p.110;

[3] G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, vol.I, traducere de D.D. Roșca, Editura Academiei, 1963, p. 16.

[4] Ioan Biriș, Op. cit., p. 10.

[5] Ibidem, p. 17.

[6] Ibidem, p. 25.

[7] Constantin Noica, Jurnal de idei, Humanitas, București, 1991, p. 384.

[8] Ioan Biriș, Op. cit., p. 49.

[9] Ibidem, p. 55.

[10] Ibidem, p. 64.

[11] Jean Piaget, Tratat de logică operatorie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991, p. 15.

[12] Ioan Biriș, Op. cit., pp. 76-77.

[13] Ibidem, p. 83.

[14] Ibidem, p. 88.

[15] Ibidem, pp. 106-107 .

[16] Ibidem, p. 117.

[17] Pythagoas, Filosofia greacă până la Platon, traducere și note de Mihai Nasta, Vol. I, Partea a 2-a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 37.

[18] Ioan Biriș, Op. cit., pp. 150-151.

[19] Ibidem, pp. 171-172.

[20] Ibidem, p. 237.