CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei „Arca”, Arad

Fenomenul Ion Mureșan[1]

Ion Mureșan pare a urma întru totul destinul vieții și operei lui Nichita Stănescu. Se află în gloria unei recunoașteri cvasigenerale. Unii i-au adorat, și încă îi mai adoră pe amîndoi, și pe Muri și pe Nichita, fără însă a-i fi identificat neapărat cu opera lor lirică. Îi adoră însă prin piese, titluri întîmplătoare, fascinați fiind, mai ales, de stilul lor de viață, de boema absolută, cu care se identifică se pare ei înșiși mecanic. Un stil, fie vorba între noi, la limită ca al altor poeți români la fel de vestiți, aproape congeneri: Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, mai nou, Ioan Es. Pop. A-l comenta elogios, cu o nouă apariție editorială lirică, pe Muri (așa cum îl răsfață toți, deopotrivă companionii din boemă, dar văd că și anumiți critici literari, altfel severi) este aproape superfluu. O nouă carte semnată de Ion Mureșan – altfel extrem de parcimonios în apariții editoriale (a publicat doar patru cărți în aproape cinci decenii literare spre deosebire de precursorul său mai prolific, Nichita Stănescu) – este întîmpinată în picioare, apreciată instant la superlativ. Vorba criticului său neclintit fidel, Al. Cistelecan: Ion Mureșan, forever! Toate revistele noastre literare se deschid azi, în noile lor ediții, cu un comentariu entuziast la noua carte semnată de Ion Mureșan (Introducere în Poezie, ed. Charmides, 2023) Comentariu dublat, în corpul sumarului, uneori de o altă cronică literară, de multe ori mai modestă prin temperatura controlată a admirației. 

Cum tot am făcut o comparație între două „fenomene” ale poeziei românești din ultima jumătate de veac, Nichita și Muri, să spunem și ce-i diferențiază încă de la prima vedere: dacă la Nichita poezia apasă pe cuvinte, accentuînd potențialul semantic latent, ascuns al limbii române, acela de a transmite sensuri noi, adică pe o expresie întotdeauna șocantă sfidînd atît topica frazei, cît și categoria gramaticală a cuvintelor („frunză verde de albastru/ mă doare un cal măiastru”, sau „și ce ai cu mine, fă,/ subțire și galbină/ subțire ca un i/ dintr-un a fi?”), la Ion Mureșan totul e scufundat într-o viziune nu o dată halucinantă:

„Eu știu să mă prefac fericit.
Iată cum procedez:
privirile mele sunt două tuburi lungi de sticlă,
dar eu privesc pe lângă privirile mele.
Mă ustură ochii,
capul mi se umflă ca o baniță.
Abia întrezăresc lucrurile de aproape:

sticla de vodcă de pe masă o văd ca prin ceață,
văd ca prin ceață mâna mea care se întinde
spre sticla de vodcă. (…) (Poem despre fericire, p. 33)

Noua carte a lui Ion Mureșan are un titlu ironic, pseudoeseistic, pseudoelevat, pseudoprofesoral: Introducere în Poezie. E chiar titlul celei de-a doua poezii din volum, o falsă narațiune lirică mimată, un dialog între poetul însuși și „nevastă” despre un text liric nou pe care autorul îl supune criticii partenerei sale de viață despre care ne spune însă din capul locului, adică al poemului: „Am avut o nevastă care m-a părăsit/ din cauză că scriu poezii.” (p. 12). E clar că deznodămîntul e anticipat. Poemul e viu, cu un potențial în viziune ascendent de la un vers la altul. Atîta doar că mulți comentatori identifică titlul lui voit ironic, cu o propunere de exegeză sofisticată, hermeneutică, cea a poetului privind propria lui artă.

Aș spune că poemele lui Ion Mureșan sînt fără excepție un exercițiu limită de trezire. Desigur, realitatea la deschiderea ochilor e dilatată coșmaresc sau exuberant. Aș spune, fără să conotez anecdotic, că ele, viziunile poetului, sînt urmarea eșecului unor stări euforice, etilice: o scufundare în mîlul sau pulberea zilei după o noapte copleșitoare și densă. Sînt, dacă mi se iartă expresia, niște poeme genial mahmure. Ele captează o stare de levitație pentru un trup tot mai greu de dus în spate:

Poem (mahmur)
Eram foarte trist, căci eram mahmur.
Eram în starea aceea în care omul e casant, e ca de sticlă,
încît se vede tot ce are în el și ca într-un acvariu
se vede un nenorocit de peștișor,
care e sufletul lui.
Iar aerul e tare ca piatra, încât, dacă faci mișcări bruște,
riști să ți se spargă o mână,
riști să ți se spargă un picior și
să ți se spargă capul în mii de cioburi (…) (p.16)

Acea stare de călătorie e una inepuizabilă, de niciunde spre orice, plină de detalii picante, expresive.

Poem ploaie
Se înserează
și plouă al dracului de tare.
Eu stau pe ruinile minții mele și beau vodcă.
Beau și caut, și caut, de-a lungul și de-a latul limbii
române
un cuvânt nefolositor, un cuvânt inutil.
Unul pentru care să merite să trăiesc
până mâine.
Și nu găsesc niciunul.
De atâta ploaie,
numele se îngălbenesc și cad de pe lucruri
și de pe oameni,
cum cad toamna frunzele în păduri.
De atâta ploaie
înțelesurile se vestejesc în cuvinte
și cad și ele,
cum cad toamna frunzele în păduri.
De atâta ploaie,
trupul meu se surpă.
Acum am ajuns o grămadă de moloz.
Stau în vârful ei îmbrăcat în palton negru și
flutur spre cer un steguleț negru și
croncănesc ca o cioară.
– Doamne, ține sufletul meu sensibil sub nori! (p. 43).

Cea mai bună circumscriere a poemului marca Ion Mureșan este însă cel dedicat lui Mihai Șora,

Dezagregare
Nu pentru că nu aș avea altceva mai bun de făcut
lucrez la desăvârșirea mea,
dar m-am săturat să spun ceea ce vreau să spun.
Idealul meu este ca atunci când vreau să spun ceva
să spun altceva,
atunci când vreau să scriu o literă,
să scriu altă literă.
Idealul meu este să dezagreg mecanismul acesta perfect
și hidos ca un diamant.
Să tai legăturile.
Să scot scrierea și limbajul meu de sub dictatura
creierului meu,
de sub dictatura voinței mele.
Iar eu să rămân fragil și neputincios ca un ou,
și să văd limbajul meu și scrierea mea cum înfloresc,
cum zburdă și cum se joacă ca niște copii liberi și fericiți
într-un lighean mare cu smalțul crăpat. (p. 32).

Multe poeme ale lui Ion Mureșan sînt adevărate reportaje onirice receptate postfactum după oficierea momentului euforic. Sînt o viziune insațiabilă întoarsă spre ea însăși:

Poem la oglindă
Ieri seară m-am îmbătat atât de rău încît
In loc să ies din camera mea pe ușă
Am ieșit pe ușa pe care am văzut-o în oglindă.
M-am lungit pe patul din oglindă,
Am tras peste mine cearșaful argintiu
și pătura verde de pe spatele sticlei
și am adormit. (…) (p.39).

Nici poemul de dragoste nu-i la Ion Mureșan exclusiv de dragoste. El începe doar așa, promițător, senzual, dar nu va fi luat în primire de cele două obsesii veșnice ale poetului: delirul bahic și viziunea devoratoare a oricărei identități diurne personale. Toate poemele lui Muri sînt centripete, dizolvă mișcarea, devorează lucrurile familiare procesîndu-le într-o viziune interioară:           

Poem pentru un singur cititor
Vă vorbesc despre patul meu.
Cu capul sub pătură vă spun
Că mișcarea e curată pierdere de vreme,
Nu spun că nu există mișcare,
Spun doar că mișcarea e inutilă,
E ceva fără rost.
De exemplu:
Eu când vreau să ajung într-un loc
Îmi schimb în capul meu numele
Cu cel al cuiva care se află în acel loc
Și imediat mă aflu acolo unde vreau să ajung. (…) ( p.76).

În fine, dacă ai imaginea proprie, familiară a poeziei lui Muri, cea rostită de el însuși – clătinat, avîntat, bîlbîit cu un farmec specific – îți va fi destul de greu să o asimilezi total doar citind-o în carte, în tot spectacolul ei lexical, fonetic și imaginar, așa cum se întîmplă în rostirea lui. Ascultați-l pe poet rostindu-și, bunăoară, aceste versuri pe care nu le pot reproduce, firește, decît în scris, și vă veți convinge sigur:

(…) Nici un om și nici un animal nu au ce căuta
în somnul altui om și altui animal care dorm în iarbă, între pruni.
Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.

Totul este frumos în toate.
În vale, în sat, lucrurile sunt înclinate și se leagănă
în semn de respect pentru cineva.
De o parte și alta a drumului, mii de păsări cântă
un cântec dezorganizat și agresiv.
Se înserează. Soarele e roșu.
Umbra cuiva, nu știu a cui, mi se așează ca o dantelă
pe față.
Și e atît de frumos de parcă am murit demult.
(Și e atât de frumos, p. 98).

Iată o elegie inconfundabilă, rară, marca Ion Mureșan.

[1] Ion Mureșan, Introducere în Poezie, cu opt gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu, Editura Charmides, 2023, p. 100