CRONICA LITERARĂ

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

Trifazica lume à rebours*

În toate cele trei cicluri poetice – Neîndemânatic de viu, Poemele molimei și Elogiile – Varujan Vosganian rămâne un poet al conținutului, mai puțin interesat de inovația formală. Mizele sunt mari, „analizele” tranșante.

Neîndemânatic de viu expune o lume strâmbă surprinsă în versuri „atletice”: „condamnarea la zbor înseamnă condamnarea la moarte” (Pasărea). O durere baudelairiană a păsării Varujan, un cirenaic într-o lume pe dos.

În scenariul cristic intervin figuri de stil nu foarte complicate, suficient pentru un discurs poetic coerent și pătruns, sondând profuzimile. Jocurile interculturale fac mai spumos jurnalul liric:

„atâta penumbră încât/ nu se mai poate deosebi câinele de lup” (Potirul).

Tălăzuiesc ideile și impresiile culturale, dar din mare fericire, nu se lansează un bombardament de prețiozități. Nici vorbă! Poemele rămân curate și sincere, uneori incandescente, alteori tăifăsuitoare.

În această paletă inspirațională intră și fiorul religios, mai cu seamă cel armenesc. În aceeași zonă este integrată și amintirea copilăriei vechi, dar proaspete. Toate se încheagă într-o poetică a frumosului, căci sublim ar fi exagerat să spun. De aici și alegoriile vivace ale morții, simbolistica arhetipală, ființările ce le semnifică major doar inițiaților.

Melancolia nu alunecă în nostalgie, poetul, de altfel, își admiră vitalitatea:

„oamenii de aceeași vârstă cu mine/ mi se par bătrâni” (Intru în jacuzzi).

Treptat își fac loc referințele culturale, dar fără acea tonalitate hautaine și sofisticată a optzeciștilor care au coborât poezía în stradă (întâmplător strada Bibliotecii și a Universității). Orice ingredient adăugat decoctului poetic contribuie la o privire à vol d’oiseau, de cumpănire a efectelor unei vieți deja lungi și care este con jurată să continue. Însă departe de a întâlni aici vitalismul trăirist, mai curând ne învăluie ușurel elegia rezultată din rememorarea intervalului prerevoluționar „la Fortul 13 din închisoarea Jilava/ am pierdut dreptul de a avea umbră” (Elegia umbrei).

Un șaizecism arhetipal și elegant susține această construcție stilistică și imagistică, cu inserții biografice idilice chiar și când sunt traversate de spectrul morții. Deloc vrăjită de urban, poezia lui V. Vosganian preferă peisajul civilizației, un peisaj de grădină mai curând saxonă decât galică. Un peisaj larg și calm, aproape clasicizant, care să permită meditația și rememorarea.

Un alt registru se întâlnește în Poemele molimei, renumit fiind autorul pentru curajul lui civic în fața stegarilor ipohondriei. Un registru diferit, dar cu recuzită asemănătoare celei din Neîndemânatic de viu. Aceeași distanțare specifică visării, însă tulburată de interzicerea Tainei:

„e anul molimei/ mi-e interzis să mă așez/ La Cina de Taină/ mi-e interzis la Masa Tăcerii,/ să vă citesc versurile acestui poem” (E anul molimei).

 Din fericire, poetica poeziei nu invadează acest spațiu al artei curative, în linia modelelor anterioare faimoase, metode ale înfruntării molimelor și a nebuniilor aferente. Unele poeme ating o intensitate și o sinceritate emoțională remarcabile:

„anul molimei  n-a fost mai ales al molimei/ ci al fricii care s‑a preschimbat în molimă/ frica pătrunde în case ca întunericul/ cu cât țin ferestrele și ușile ferecate/ se face mai tare întuneric” (Elegia vaccinului).

Un alt poet se ițește în Elogiile, ocazie de a cânta metapoetic poezía, dar și o ars poetica. Poezía ar izvorî din intensități și contraziceri, mixtură de pasiune și luciditate:

„fiecare poem pe care îl scriu/ se naște dintr-o nepotrivire cu lumea/ dintr-o durere prea mare/ s-o merit/ dintr-o iubire mai mare ca suferința” (Elogiul Poeziei).

În celelalte Elogii, V. Vosganian se dovedește un poet de factură romantică, profund cosmic, un clarvăzător al simplităților și esențelor. Împarte cu Paul Celan rana („die wunde”) izvorâtoare de inspirație și o Atemwende o „schimbare de suflu”, după experimentarea nebuniei recente prin care a trecut aplaudând din balcoane bună parte a omenirii. O a doua schimbare de suflu după genocidul armenilor.

V. Vosganian se menține ca scriitor cu multe înfățișări, dar unitar, un poet sensibil și fără expresie căutată, sincer, poetic și implicat în supraviețuirea tot mai dificilă a bunului-simț.