CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist, Deva

Exploratorii existenței

Naturalizat în Franța, unde „a fugit” în 1973, revendicat și ca scriitor francez, Milan Kundera e totuși perceput și azi ca personalitate exponențială nu doar a Cehiei, ci a întregii Europe Centrale. Ținuta sa morală, civică, politică, artistică, reflectată plenar și în opera sa, a fost organic generată nu doar prin naștere, ci și prin apartenența sa afectivă, spirituală la acest topos european, chiar și după autoexil. În vara aceasta, la 94 de ani, Milan Kundera s-a desprins de teluric și vestea aceasta, dincolo de șocul afectiv al unei astfel de știri, mi-a resuscitat o seamă de reflecții și asociații legate în primul rând, cum e și firesc, de viziunea sa asupra romanului, cu atât mai mult cu cât e și autorul unui cardinal eseu pe această temă care, se pare, va rămâne eternă.

Lucrurile sunt clare: deși i s-a tot prezis sfârșitul – ca, de altfel, și poeziei, teatrului, cărții, – romanului nu-i pasă și nu numai că nu are de gând, cel puțin deocamdată, să sucombe, dar își descoperă mereu alte și alte avataruri. De unde și denumirea de „gen proteic”. E calitatea principală și deconcertantă care oferă inepuizabile subiecte de discuții teoreticienilor și de meditație romancierilor înșiși. E surprinzător ce mult se dezbate din nou în ultimul timp – prin colocvii, simpozioane, reviste, cărți – statutul și destinul romanului. Se poartă discuții, din fericire sterile, până și despre „cum se scrie un roman”. Sfârșitul romanului ar veni realmente atunci când toată lumea ar ști „cum se scrie un roman”, întrucât viabilitatea speciei rezidă tocmai în caracterul ei imprevizibil. Orice adevărat romancier își asumă riscul ca, pornind la drum, să ajungă, precum Columb, în cu totul alt loc decât cel preconizat. În acest risc se află de fapt sursa farmecului și fascinația profesiunii sale. Îmi amintesc acum de o memorabilă carte a Ruxandrei Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, apărută în urmă cu vreo zece ani[1], și ceva mă face să cred că, atunci când a început să „proceseze” ideea cărții, autoarea nu știa decât că elabora un roman, dar nu și cum va ieși, cum va arăta. A ieșit o suită de portrete pregnante, fiecare dintre ele putând exista independent, fără nicio legătură aparentă între ele, dar pe care le-a subintitulat totuși roman, ceea ce a suscitat mici reacții contrariate. Nu e vorba însă nicidecum de o atribuire abuzivă: ne aflăm în fața unei variante a romanului de tip arcă. Între capitolele-portrete există o legătură subtextuală, care conferă unitatea cărții, liantele fiind epoca, atmosfera, mentalitățile, existența ființei într-un regim care îi este ostil. Dintre toate acestea, elementul definitoriu pentru roman cred că rămâne, indiferent sub ce formă narativă s-ar exprima, preocuparea pentru existența ființei, aspirația de a salva ființa de la uitare, prin ființă înțelegând tot ceea ce ține de omenesc. Ader la această opinie încurajat și de viziunea lui Milan Kundera. Fiindcă mărturisesc că pun mai mult temei pe părerile unui romancier autentic decât pe cele ale unui teoretician oricât de prestigios, dar care n-a scris niciodată roman. Ca să înțelegi esența romanului trebuie să-l simți, iar la asta nu se poate ajunge decât trăind, obsedat și febricitant, zile și nopți, luni, ani și chiar decenii, în ambianța unui univers imaginat, care se conturează trudnic, dar progresiv într-o entitate de sine stătătoare recognoscibilă ca roman.

Încă din anii 80 ai veacului trecut, în partea a șasea din L’Art du roman (1986), editată și la noi de Humanitas în 2008[2], Milan Kundera a formulat o definiție a romanului aparent simplistă, dar care conține esența problemei:

„Roman. Marea formă a prozei prin care autorul, prin intermediul unor euri experimentale (personaje), examinează până la capăt câteva teme ale existenței.”

În această accepție, romancierul nu poate fi

„nici istoric, nici profet: el este un explorator al existenței.”

Or, cum spuneam mai sus, un explorator știe când pleacă și unde vrea să ajungă, dar nu știe când și unde va ajunge. Cu atât mai puțin atunci când lumea pe care aspiră s-o exploreze este existența, cu nimic mai puțin densă, complexă, primejdioasă și imprevizibilă decât o junglă.

„Existența – scrie Kundera – nu este ceea ce s-a întâmplat, existența este câmpul posibilităților omenești, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce este el capabil să facă.”

În „câmpul posibilităților omenești” există însă teritorii ce țin de intimitatea ființei, și care, grație posibilităților sale nelimitate de expresie, sunt accesibile numai romanului, iar acesta este un alt semnalment identitar al speciei. E un adevăr pe care îl poate intui doar romancierul întemeiat pe o experiență proprie. Dovadă că, în alt context, un romancier de o factură cu totul deosebită de cea a lui Kundera și independent de acesta, ajunge la esența aceleiași concluzii. Mă gândesc la Armand Lanoux, care, meditând asupra propriului roman, Păstorul albinelor[3], unde explorează tot ceea ce poate face și deveni ființa în condițiile rezistenței antifasciste din Catalunya în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

„Istoria științifică” – scrie el – „în măsura în care există, intuiește cu greu miturile. Nu e domeniul ei. Romancierul nădăjduiește întotdeauna să meargă mai departe”.

În discursul său de recepție la acordarea titlului de DHC al Universității Babeș-Bolyai din Cluj[4], Mario Vargas Llosa a plasat originea romanului în momentul în care omul cavernelor a descoperit că povestind se simte mai în siguranță, mai puternic, mai apărat în fața terorii naturii și a singurătății. Într-adevăr, nimeni nu poate nega că, de atunci încoace, omul tot povestește, explorând existența propriei ființe deopotrivă cu a semenului. După Kundera însă, în evoluția ei milenară, povestea și-a dobândit târziu întâile elemente care au transformat-o în „marea formă a prozei” și aceasta grație lui Cervantes, cel ce a întemeiat

„o mare artă europeană, care nu înseamnă nimic altceva decât explorarea acestei ființe uitate” –

adică a ființei omului, tot mai uitată de preocupările filozofiei și științelor. Cu o mândrie ireprimabilă, Kundera celebrează originea europeană a romanului:

„Romanul este opera Europei [...] Prin bogăția formelor, prin intensitatea tulburător de concentrată a evoluției sale, prin rolul său social, romanul european (ca și muzica europeană) nu-și are seamăn în nici o altă civilizație.”

Chiar dacă tonul peremptoriu al lui Kundera e discutabil, cert e faptul că influența romanului european a fost decisivă în stabilirea importanței și prestigiului romanului ca specie absolută, totală, a genului epic, cu reverberații și efecte considerabile asupra vieții sociale și politice.

Romanul e astăzi specia literară cea mai populară. E o performanță în care zace și dezavantajul de a fi o sursă constantă de confuzie a valorilor. Cultivat deopotrivă de profesioniști hărăziți, de industrioși fanteziști și pragmatici sau de grafomani apteri și semidocți, romanul se află azi într-o nebuloasă în care și cititorului avizat îi vine greu să identifice valoarea. Când intru în oricare dintre imensele librării din Occident mă cuprinde un fel de disperare în mijlocul profuziunii de romane, majoritatea agabaritice, în seducătoare prezentări tipografice, de autori care poate că înseamnă ceva ca cifră de afaceri, dar nu reprezintă nimic ca durată și valoare artistică. Drama romanului în clipa de față nu cred că stă în iminența dispariției sale, ci în degradarea sa prin glisarea insidioasă din universul artei în acela al negustoriei. E un fenomen planetar ce ține de degradarea întregii vieți sociale, început nu de azi, de ieri, doar că azi el a atins masa critică dincolo de care a devenit ireversibil.

„Lumea – scrie și Kundera – e procesul degradării valorilor (valori provenind din Evul Mediu) proces care se întinde pe cele patru secole ale epocii moderne și care este esența lor.”

Degradarea valorilor, implicit a romanului ca „mare formă a prozei” care explorează salvând de la uitare ființa, e precipitată azi, după Kundera, de

„spiritul timpului nostru [care este cel comun] al mass-media disimulat în spatele diversității ei politice.”

Or, nimic nu e mai potrivnic spiritului romanului, care este un spirit al complexității.

„Dar spiritul timpului nostru” – dezvoltă Kundera ideea – „rămâne fixat asupra actualității [...] Inclus în acest sistem, romanul nu mai e operă (lucru destinat să dureze, să unească trecutul cu viitorul), ci eveniment de actualitate precum alte evenimente, un gest fără urmare.”

De aici încolo eșuăm în lumea kitschului, întrucât estetica mass-media

„a devenit inevitabil cea a kitschului; și pe măsură ce mass-media ni se înfiltrează în viață, kitschul devine estetica și morala noastră cotidiană.”

Iar dacă ne referim la sfera atitudinilor, inclusiv la cea a autorilor tot mai numeroși de romane, kitschul, spune Kundera,

 „desemnează atitudinea celui care vrea să placă cu orice preț și unui număr cât mai mare.”

Aceasta e însă atitudinea cea mai puțin prielnică menținerii romanului, și artei în general, în aria valorilor. Meditând asupra acestor evoluții, care sunt, în fond, involuții, Kundera ajunge la concluzia că

„[...] dacă romanul trebuie într-adevăr să dispară, nu o va face pentru că a ajuns la capătul puterilor, ci pentru că se află într-o lume care nu mai este a lui” [subl. RC].

Deocamdată romanul încearcă să se adapteze spiritului vremii, adică „noii sensibilități” catastrofal modelată de mass-media. Înainte de dispariție, asistăm de la o vreme la decăderea speciei, la pierderea capacității pe care romanul o avea odinioară și care-i garanta prestigiul: capacitatea de a îngândura, de a tulbura și de a modela conștiințe. Între epoca în care apăreau romane intitulate, să zicem, Pădurea spânzuraților sau Concert din muzică de Bach și aceasta în care pot apărea ca romane texte intitulate Pizdeț sau Băgău, e o prăpastie. Nu se lasă înghițiți de ea decât artiștii care scriu nu pentru a se face „vizibili” sau pentru a se chivernisi (ceea ce la noi nu e cazul), ci pentru că simt nevoia imperioasă de a comunica ceva grav, semnificativ, important pentru ceilalți, pentru că altfel nu pot, se sufocă, simt că pier fizic, scrisul fiind singurul lucru care le asigură supraviețuirea într-o lume pe care n-o mai percep ca fiind a lor. Dar și aceștia sunt tot mai puțini, romanele lor sunt tot mai sever excedate de viitura celor de duzină, scrise după rețetarul succesului facil, iar cititorii avizați, singurii care îi înțeleg, îi prețuiesc și îi caută, se simt de acum și ei întârziați într-o lume în care nu mai recunosc pe nimeni.

^[1] Ruxandra Cesereanu, Un singur cer deasupra lor, roman, Iași, Polirom, 2013; ediția a doua adăugită, 2015.

^[2] Milan Kundera, Arta romanului, eseu. Traducere din franceză de Simona Cioculescu, București, Humanitas, 2008.

^[3] Armand Lanoux, Păstorul albinelor, roman. Traducere din franceză de Angela Cismaș, București, Editura Militară, 1978.

^[4] V. Steaua, nr. 7-8/2013, p. 19.