CRONICA LITERARĂ

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad

Puntea cu amintiri

Daniel Vighi și Viorel Marineasa sunt două nume importante din arealul timișorean al literaturii noastre contemporane. Când pomenești numele unuia, îți vine în minte automat numele celuilalt. Poate pentru că sunt prieteni vechi, legați amândoi prin fire văzute și nevăzute de Lipova, scriu amândoi la fel de bine și au fost angajați în inițiative civice despre care a auzit toată țara. Până mai ieri aveau amândoi o rubrică (citită!) în revista Orizont. S-au afirmat dinainte de ‘89, Daniel Vighi în 1985 (Povestiri cu strada depozitului), Viorel Marineasa în 1988 (romanul Litera albă). Cu acest recent volum^[1], scris la patru mâini, cei doi nu sunt la prima experiență de acest fel, au bifat alte patru (ultima apărută în 2022, Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității, a suscitat/ suscită multe discuții).

Cartea se constituie ca răspuns la îndemnul lui Mircea Mihăieș, redactorul șef al revistei Orizont, de a continua rubrica pe care au inaugurat-o cu trei decenii în urmă. E un volum de proză scurtă care combină, cum o spun autorii înșiși, „reportajul literar cu memorialistica și proza de călătorie” (p. 5). Structura cărții a fost ideea lor: „... ne vom reinventa scriind despre tot felul de meserii apuse și despre inși care le-au prestat în copilăria și tinerețile noastre. Cică să ne aducem aminte povești cu sodari, șintări, henteși, sătorese, socăcițe, brodeuze, pilărițe, babe de buric, babițe, porcari, bandăgazde, spălătorese, boitari, cociși, plăcintari etc.” (p. 44). Vor respecta ideea până la un punct. Cartea, structurată în 36 de capitole, se va referi la câteva dintre meseriile citate. În rest, temele/ subiectele sunt dintre cele mai diverse: revoluția, muzica bănățeană, câini/ pisici, armata, comerțul socialist, deportarea în Bărăgan, sport, soldați ruși/ soldați nemți etc. Toate însă fac apel la amintirile celor doi scriitori, legate de străzile și cartierele Timișoarei și Lipovei. Amintiri care scot la iveală locuri și oameni/ prieteni în pagini care cuceresc prin veridicitate și prospețime. De parcă s-ar fi petrecut/ ar fi trăit ieri-alaltăieri și parcă trăiesc și acum. Ca-n basme. Nu mă interesează câtă realitate și câtă ficțiune s-au pus la bătaie când rezultatul e unul seducător și emoționant. Tonul rememorărilor e nostalgic, pe alocuri „de o tristețe duhnind a neputință”, adică amar: „Nu se mai poate face nimic”, bombăne Vio, „Fabrikul este mort”, zice, în chiar momentul în care intrăm în grădina de vară a fabricii de bere să ne înecăm nostalgiile în amarul unei halbe autumnale. „Nu-i mai nimic de făcut”, zice, și oftăm cu înțelepciunea care se cere în asemenea momente ale vieții” (p. 21).

Oamenii evocați, prin viață și destin, sunt exemplari, „Bătrânii” – moșul Ion Băsu, Mama Leana (Daniel Vighi), străbunica Lenca (Viorel Marineasa). Vorbele lor sapiențiale, atitudinea în fața vieții, statura, felul în care păstrează rânduiala în casă și gospodărie, aerul lor contemplativ/ gânditor încântă și instruiește deopotrivă. Au talente/ deprinderi care-i particularizează, ca Maria a lu’ Păvloc care face „cei mai buni tăiței pentru zupă ce se află pe toată Valea Mureșului” (Daniel Vighi) ori Lelea Măriuca, strămutată din Bucovina, specialistă în „închistritul” ouălor în preajma Paștilor. Românii trăiesc în pace și înțelegere cu alte nații (nemți, unguri, sârbi, evrei, turci, țigani) care își fac meseriile moștenite din moși-strămoși. E cazul sodarului bacsi Perianowics (Daniel Vighi) ori a birtașului Pițko (Viorel Marineasa). Dintre „moși”, moșu’ Coabi, moș Păciură și moșul Vlai, „care se chema a lu’ Găina” (Daniel Vighi), moș Dărăbel, Peter otata și Doroghi baci (Viorel Marineasa) sunt evocați cu umor, căldură și recunoștință pentru învățăturile pe care le-au „ciupit” de la aceștia.

Revoluția din ‘89 a lăsat în memoria afectivă a celor doi scriitori amintiri „de top zguduitor”. Pentru Daniel Vighi „strigătul: trecerea eliberatoare de la tăcerea asurzitoare din 15 decembrie 1989 și până în după-amiaza zilei următoare”; până la curajul celor doi (alături de Eugen Bunaru, Ion Secheșan sau Vasile Popovici) care au cântat în fața reședinței unui pastor ungur Deșteaptă-te, române, al poetului Ion Monoran care a oprit tramvaiele în Piața Maria și al lui Petru Ilieșu, poate „singurul disident veritabil” al orașului, întâmplări rememorate de Viorel Marineasa. Dintre confrații timișoreni apar în pagini și Gheorghe/ Ghiță Pruncuț, căruia prietenii îi ziceau Umbră Veche, Iosif/ Bebe Costinaș, temerarul jurnalist timișorean, dispărut în iunie 2002 în împrejurări încă neelucidate, cei de la cenaclul „Pavel Dan” – Vasile Rodion, Adrian Derlea (pseudonimul literar al lui Iosif Mraviov), Mircea Bârsilă, Dan Emilian Roșca, Nelu Crăciun.

Un capitol aparte îi este dedicat lui Livius Ciocârlie, în două proze minunate: Căuta cu grijă prin pachetul de țigări Carpați fără filtru (Daniel Vighi) și Un abur bonom și vag melancolic (Viorel Marineasa). În prima, profesorul meu de franceză de la Universitatea din Timișoara fuma cu gesturi elegante sub privirile admirative ale naratorului (n-am știut și nu mi-l imaginam atunci fumând). Este prezentată, de asemenea, scena cu Lucian Raicu spunând cu „umor cinic” o poveste despre Stalin (scenă evocată din alt unghi și de Vasile Popovici în Punctul sensibil). Întâlnire „supravegheată” de ochiul vigilent al colonelului de la Securitate, pentru care Livius Ciocârlie era un scriitor cu „manifestări ostile”, elogiat adesea la „Europa Liberă”. În a doua, este surprins în relațiile cu Sorin Titel care îl tachina spunându-i că el nu face deosebirea dintre semnificant și semnificat, după lansarea volumului Femeie, iată fiul tău, bând țuică și monopol și ascultându-l pe Șerban Foarță cântând la un pian cu clape lipsă sau jucând tenis cu Marcel Tolcea. În sfârșit, în călătoria spre locurile natale, la Mehadia și Globurău, unde îi era de fapt sufletul.

Câteva capitole au în vizor neajunsurile existenței în comunism: Mașina de scris, Țigări de odinioară, Politica partidului. Erika se numea mașina de scris a lui Daniel Vighi pe care a achiziționat-o de-abia în anii ‘80. Într-o noapte, pe la ora 3:00, al doilea posesor de mașină de scris este oprit de o patrulă și trăiește fiorii acestei întâlniri, căci își ducea de mâner mașina de scris. Suspans. Ce a urmat nu aflăm. Poate în altă proză încă nescrisă. Țigările Luna și Snagov erau greu de procurat și nevoia era mare, căci în studenție, în armată și la post „se fuma în draci, din lehamite și din furie”. În comerțul socialist era dificil să faci rost de lapte, lapte praf sau benzină pentru mașină, pentru toate acestea trebuia să te scoli cu noaptea-n cap și să te așezi la interminabile cozi care nici nu-ți ofereau garanția că vei procura produsele insuficiente de cele mai multe ori. Dacă nu reușeai, puteai alege postura unui „fraier cu Fram-ul mai mereu pustiu”. „Politica partidului” este luată în tărbacă în două texte suculente, pline de umor spumos: Broasca și martirii de la Doftana în care e vorba despre profesori/ dascăli nepregătiți, puși pe post la ordin de la raion și de „o veveriță roșie”, o carieristă care, previzibil, se va descurca și în postcomunism, optând în cele din urmă pentru „o asociație ecologistă de cartier”. O caznă erau și ședințele de partid „lărgite” plictisitoare care îl fac pe Daniel Vighi să trăiască un sentiment identic cu cel din Moartea căprioarei: „Mănînc și plâng. Mănînc”, iar pe Viorel Marineasa să ajungă la concluzia că în aceste ședințe și-a petrecut „un sfert din viață”.

Stilistic, cei doi prozatori se diferențiază prin ritmul scriiturii. Dacă în textele lui Daniel Vighi naratorul e cuprins de un flux neîntrerupt al poveștii, alegând perioadele care așteaptă mult și bine punctul, neputând să-și „dea duhul” (e ireal cum acest povestaș atât de ancorat în realitatea trecută și prezentă și-a terminat fraza vieții), Viorel Marineasa e raționalul care, cu migală, re-construiește din piulițe vechi un mecanism colbuit, deteriorat pe alocuri, cu scopul de a-l expune în toată frumusețea și folosința lui pilduitoare. Ceea ce-i apropie este umorul inteligent, spumos la Daniel Vighi și mai subtil la Viorel Marineasa. La primul râzi cu poftă, dintr-o dată, la al doilea râzi întârziat, uneori scrâșnind din dinți. E de remarcat, în textele amândurora folosirea multor regionalisme și termeni populari, semn că autorii n-au uitat că s-au născut în Banat: surechi, coșărci, sumnă, șlaier, vailing, ciclod, chimeașă, (a) hului, se miciculase, juvăț, blide, șod, răchie, duhan (a duhăni), buiec, friși-cocoși, șcătulă, uspăț, poșetoc, uică, cocie, se tolvăiau, torogoată, ștrec etc.

Dispariția lui Daniel Vighi mă întristează și mă pune pe gânduri. Îmi reamintește de un duo irepetabil care a ajuns la final cu această carte. Și toată povestea celor doi scriitori mi se pare „pentru o clipă ca din altă lume”(p. 132). „Să vedem – calm, cu tact – ce s-o alege” (p. 134) în viitor. I-am citat, pentru ultima oară, pe cei doi autori, împreună. Am scos din context cele două citate, care se potrivesc de minune și în această încheiere.

^[1] Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Pas de deux. Proză scurtă, Editura Humanitas, București, 2023