CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Viziunea unei (minunate) lumi noi

Un volum antologic cu intenție declarat recuperatorie, cum e cel de față[1], pune, cel puțin pentru cel ce scrie poezie o serie de întrebări.

Cum ar fi:

Ce rămîne (cu adevărat) după noi? Un nume adunat pe-o carte și care uneori seamănă cu o lespede înclinată, mîncată de timp, abia lizibilă, dintr-un cimitir? O carte (sau mai multe), avînd eventual în urmă proiectul, față de care e întotdeauna o realizare imperfectă? Un poem, un vers, o imagine?

Cînd (sau cum) se încheie opera? Ca la Hölderlin? Ca la Rimbaud? Ca la Eminescu? Ca la Arghezi? Ca la Radnóti?

Ce sens(uri) capătă O Death in Life, the days that are no more! al lui Tennyson?

Mai departe, cît de adecvat (ca să nu fo­losesc cuvîntul decent) e să comentezi din punct de vedere strict literar o operă subsumată ideii de existențial? Care, cu măsuri de precauție minime (sau poate fără) joacă ruleta rusească, iar și iar și iar? Sau, schimbînd un pic ter­minologia, cum să aplic criterii de artist cuiva care aparține fără rezerve categoriei vizionarilor?

În prefața acestei cărți, Claudiu Komartin leagă de Alexandru Mușina des­coperirea poeziei scrise de Judith Mészáros, adăugînd o carac­te­ri­zare superlativă, „unul dintre acei ex­tra­ordinari poeți uitați care da literaturii o aură de mister și insolit ce nu le dă voie celor mai curioși din fire să creadă că știu totul despre aceia care i-au precedat sau că o cartografiere integrală a poeziei dintr-o epocă (oricare epocă) ar fi posibilă” (p. 9).

Adaug două instanțe, legate tot de Alexandru Mușina: la unul din concursurile de debut organizate de Marius Daniel Popescu, cîștigat de Nicolae Fekete a rezultat că acesta este cumva rudă cu ea, și, propunînd pe la mijlocul anilor ’90, revistei Arca, un heteronim feminin, una din referințe a fost de asemenea Judith Mészáros.

Parcurgînd volumul, nu știu dacă, în ceea ce o privește, ideea de progres în creație are vreun sens: e vorba de o evidentă poetică a explorării, o idee definitorie a concepției lui Mușina despre poezie, ceea ce explică părerea lui superlativă menționată mai sus.

Imagistica e cît se poate de naturală sau, mai exact, reușește să creeze această impresie: „îmi creșteau solzi de uitare// se făcea din ce în ce mai frig”; „ningea// din venele mele înspre afară// strigătul înghețase pe râuri/ rotund închizându-ne/ fără nicio fisură/ fără nicio scăpare// înalt era frigul/ tăioasă uitarea// îngeri albi călăreau amintirile oarbe// dinții lor luminoși/ aprindeau întunericul// strălucitoare și mută/ moartea-mi râdea// și nu se mai zbătea în mine cuvântul care fusesem// muream/ nemurind// încetasem/ de mult/ să mă visez”.

De fapt, avem o curgere fluentă de imagini articulîndu-se în viziuni: „descopăr/ c-a mai trecut o zi/ aceeași, și caut/ un semn o urmă un strigăt că sunt/ dar amintirile mele nu se zvârcolesc și nu se mai apără/ fiecare secundă a sângelui/ îndată ce-a fost, devine uitat/ și toate uitările mele rămân/ un singur ciob de timp împietrit/ împletit în răsuflarea lină a zeului nefiirii/ dincolo de marginea uitării și totuși/ eu mă mai mir caut un strigăt un val”; „și aici e vară/ o amurgire blândă și înceată/ o zi de marți posibilă și totuși/ neîntâmplată”.

Alteori, aceasta se construiește din imagini venind în cascadă: „pădurile cețoase ale visului/ se răsuceau în jurul nostru acoperindu-ne/ ici-colo/ un ochi stingher, un braț neliniștit/ sfâșia cerul/ […]/ cuvinte creșteau spongioase/ în umede încheieturi/ înmugurind periculoase labirinturi/ ale delirului/îngerii orbi se izbeau/ de pereții cleioși ai tăcerii/ în care își lăsau înmuiată câte o pană incandescentă/ pe care noi, apoi, nerăbdători/ o smulgeam cu dinții sticloși/ ne scărpinam cu ea în urechi/ răscolind curțile prăfoase ale memoriei/ stârnind vîrtejuri de amintiri/ în eprubetele strâmte, secate/ ale simțirii”.

Avem o realitate în continuă metamorfoză, în continuă osmoză a interiorului cu exteriorul, a percepției cu concepția și pe care poeta de-abia prididește să o înregistreze; nu-mi dau seama, și nici nu contează, de unde vine organizarea viziunii, din interiorul minții, indiferent la ce adîncime, sau îi impune acesteia propria coerență; cel mai probabil, cele două interpretări se întîlnesc la mijlocul drumului

Ca să nu fie vreo neînțelegere: nu e vorba de genul acela de vizionarism de pahar (am cîteva exemple în cap), care eventual își adoptă un poet-fetiș pe care îl citează cu toate ocaziile, potrivite sau nu, ci de o sinteză personală care îi integrează intertextual pe Lewis Carroll, Poe, Biblia, Odele lui Horațiu, Une saison en enfer a lui Rimbaud etc.

Față de cartografierea viziunii prefer enunțarea acesteia. O abordare așa-zicînd paleonologică: fragmentul/ poemul/ secvența, chiar volumul, se articulează după legi proprii (aș îndrăzni să spun, ca ipoteză, oricîtă neîncredere am în metaforele științifice bazate pe noțiuni nedigerate, fractale). Consecința ar fi că fragmentul dă într-un fel seamă de întreg, așa cum dintr-o bucată fosilizată de os se poate reconstitui animalul, ba chiar, cu puțin noroc (și tehnologia necesară), îi putem descifra codul genetic.

(Încă) o ipoteză. Sau un pariu. Acesta este un autoportret: „fragil și blând luminezi/ pe marginea acestui poem dezlânat/ fiindcă nici ordinea calmă a cuvintelor/ nu ne mai era-ndestulătoare/ ci tot mai afund/ în mlaștinile visului, delirând/ atingem arar o fărâmă/ de muritoare/ eternitate”, cu cîteva tușe care să-l întregească: „întâmplările/ abia ghicite/ abia atinse în vis/ infinitul rotund se-ncuiba/ la încheieturile mele solzoase// și lucrurile-n jur vorbeau șoptit/ într-o limbă tainică, zemoasă/ și plesneau încet, încărunțind/ larvele fragile/ de singurătate”.

Fără a mai intra în detalii, mă mulțumesc să enunț imaginarul sordid al morții din Ritualul primăverii, ori, în secțiunea e., un Ion Barbu, cel din ciclul balcanic, augmentat.

Ori, în Noapte bună, Nino, reflecția asupra istoriei/ memoriei, cu ecouri din Eliot și cu un patos apropiat de cel al Marianei Marin.

Dacă trecem la We all live in a yellow submarine, putem spune alt tip de viziune. Dar mai e aceasta o viziune? Poate dacă punem în locul submarinului psihedelic o corabie în stare de ebrietate…

Sau vorbim de o lume respinsă, de una distopică, aceea a exactității predestinate, a TRAIECTORIEI, urmărite neabătut, cum se zicea în frumoasa limbă de lemn de atunci și de acum, lumea din finalul lui Budila Express: „Mâinile noastre dormeau înspre stânga, picioarele-nspre dreapta la mijloc/ pieptenele și călimara// unii uituci încurcau dreapta cu stânga și nu era voie/ poate erau prefăcuți poate erau sabotori// sirena suna fix la trei dimineața// trebuia să-ți împerechezi corect picioarele tale cu ,mâinile tale, piaptănul tău,/ călimara/ se-nțelege că nicio eroare nu era admisă, era atât de simplu și totuși/ dacă mai erau scăpări uneori nu codul era de vină ci faptul/ că erau sabotori// în fine, fiecare picior o pornea atașat la un braț, ușile se închideau ermetic/ gazul/ țâșnea prin pereți stropitori// NICIO EROARE// sicriele noastre-așteptau cuminți până seara/ alveole calde și moi”; „nimic mai important decât înșurubarea corectă a inimii în mijlocul pieptului/ – avertizau difuzoarele, cu vocea lor unduioasă/ noi stăteam cuminți, fiecare în propria-i găoace, înșurubându-ne cu atenție/ inimile albe la locul prescris// totul dura vreo două-trei secunde apoi/ împinși ca de-un arc/ săream cu toți-n picioare, salutându-ne zgomotos, scuturându-ne brațele,/ azvârlindu-ne brațele-n aer hei, hei”/ mândru fiecare/ de inima lui fixă și nemișcătoare”

O lume în care individul încetează să mai existe, în care e total delegitimat: „pata de sânge vibrează și crește – o pată rotundă, perfectă,/ o aud cum șoptește încet:/ «eu, cândva, aveam și mâini și picioare»/ aș!să nu o crezi!”. O lume dezarticulată inclusiv la nivel lingvistic: „sunete oarbe, fără vocale”, după ce, două pagini mai înainte, „aerul era plin de vocale// AAAAA/ EEEEE/ IIIII .OOOOO/ UUUUU”.

Nu mai avem poetul care reinventează Geneza inversînd vocalele u și o, ci un supus, un om al aparatului, o piesă care poate fi (și este) înlocuită, după ce orice subansamblu al acesteia este eliminat și, eventual, înlocuit. Un Timpuri noi rescris prin filtrul experiențelor totalitare de care am tot avut parte de-a lungul secolului XX.

^[1] Judith Mészáros, Îngeriada, ediție îngrijită de Claudiu Komartin, Chișinău, Cartier, 2022.