INSOMNII VINOVATE
Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist, Oradea
*
„Ce caut eu aici?” – întrebare pe care și-o pune multă lume. Cu multe și elevate variante subsidiare implicite: de ce-ul filosofilor, cum-ul fizicienilor, cât-ul matematicienilor ori Cine-le teologilor. Dar fără a-i și afla un răspuns consistent. În fapt, e o întrebare aiuristică. Ea nici nu se poate enunța. NU E NIMIC DE CĂUTAT AICI. Orice ar fi zis Platon...
Se poate formula în schimb: „ce pot eu găsi aici?” De data asta oferta e inepuizabilă. Pot găsi orice, de la ce nici nu-mi trece prin minte că aș putea găsi, până la ce nu mi-aș dori să aflu nici în visele cele mai urâte. De fapt nu ORICE, ci TOTUL. Cu excepția a ceea ce (n-am cum să) caut...
*
„A citi, dealtminteri, este o activitate posterioară aceleia de a scrie: mai resemnată, mai cuviincioasă, mai intelectuală” – scria J. L. Borges prin 1935. Dacă ar fi trăit și azi, și-ar fi explicat de ce au dispărut din lume cele trei atribute. De fapt doar ultimele două...
*
materia întunecată a nesfârșitelor insomnii
o mâzgă inodoră, nevăzută
grea ca o lespede de plumb
nu știi de unde vine, un’ se duce
doar este
*
Viteza de propagare a impulsurilor electrice prin neuroni, după calculele neuro-cercetătorilor, e de un milion de ori mai mică decât viteza luminii. Cam lente creiere avem!
Filosoful suedez Nick Bostrom a estimat că dacă viteza respectivă ar crește măcar de zece mii de ori, am citi o carte în câteva secunde și am elabora o teză de doctorat într-o după-amiază. Ce copleșitoare producție cultural-științifică ar circula prin lume...
(sau, cine știe, poate că spitalele psihiatrice ar trebui să fie de zece mii de ori mai încăpătoare...)
Probabil că Dumnezeu s-o fi străduit să rezolve ecuațiile lui Kirchhoff ca să-i lase creierului lui Adam doar o absorbție de putere din organism de 13 wați. Cam cât un bec de veioză. Pare să nu fie mult, dar nici puțin. Cu atâta „buleftrică” cerebrală s-a scris și Critica rațiunii pure.
Dar chiar și-așa se mai compun doctorate într-o zi. Să nu mai povestim că vezi la tot pasul indivizi care se cred lasere cu rubin...
*
În urma unei analize epistemologice scrupulos-incitante a comportamentului particulelor elementare, Gaston Bachelard deduce că structura atomului, ca entitate materială, este în permanență modificată de schimburile sale energetice. Existența sa tinde să se asimileze transformării. În termeni similari ontologiei lui Noica, filosoful francez concluzionează: „atomul este devenire pe cât este ființă, este mișcare pe cât este lucru”.
În fapt, ambiguitatea flagrantă a acestei definiri i se datorează nobilului francez cu Nobel, Louis de Broglie care, în 1929, a aruncat în ring marele prosop al dualității materiei. Electronul este și particulă (existență), și undă (mișcare). Paradoxul a rămas ascuns sub preș de aproape o sută de ani, dar principiul stă pe mai departe drept ca o statuie înspre care procesiunile de fizicieni vin mereu cu brațele încărcate de flori.
Iată însă că doi țărani ardeleni nenobeliști și fără doctorate redescoperă într-o duminică postulatul într-o formă cât se poate de evidentă și nemicroscopică. Stăteau înmărmuriți și uluiți în fața perimetrului care adăpostește broasca țestoasă la grădina zoologică din Cluj. Greoaia reptilă face câțiva pași, apoi rămâne nemișcată retrăgându-și extremitățile sub carapace, apoi iar pornește...
„Mă, Ioane, mă, asta o’ îi ceva, o’ mere undeva”...
De multe ori frustețea ascunde o nebănuită finețe analitică.
*
Despre relativitatea percepțiilor.
Doi amici, la o crâșmă. Unul: „Mai bine nu ai mai bea, căci fața ta începe să devină neclară!”
(argument pentru principiul failibilismului al lui Paul Kurtz)
*
Să faci din cuvinte lucruri: unic și irepetabil.
Să faci din lucruri cuvinte: ai nevoie de fantezie și viziune. Nu strică și o linguriță de geniu.
Să faci din lucruri lucruri: e parcă mai la „îndemâini”. Necesită măiestrie și tehnologie. Și minte, fără doar și poate.
Cel mai lesne: să faci din cuvinte cuvinte. Nu-ți trebuiesc decât oareșce voturi.
Aaa, nu cumva să uiți: și un informatician iscusit...
*
Matematica este o descoperire sau o invenție umană? – iată o dilemă care a umplut paginile a nenumărate volume și articole de specialitate. Unii se situează vehement pe latura lui Galilei (cu origini din direcția Pitagora-Platon), cel ce afirma că matematica este limbajul divin, iar omul n-a făcut altceva decât să o primească în dar. Alții, asemeni lui Henri Poincaré, consideră că, dimpotrivă, e o găselniță omenească, cea mai comodă pentru explicarea sintetică a unor fenomene. Și că, postulând alte axiome de bază decât cele euclidiene, ar rezulta o matematică cu totul diferită.
La urma urmei, e o chestiune de libertate. Avem libertatea de a ne alege matematica? Extinzând: avem libertatea de a ne alege limbajul? Extinzând și mai mult: avem libertatea de a ne alege zeii?
*
a opera cu infinitul într-o ecuație matematică e cum ai încerca
să vopsești în culoare
șuieratul vântului
*
Circula într-o vreme o glumă cu soțul infidel care, când se întorcea acasă spre dimineață, venea către pat de-a-ndărătelea. Dacă se trezea cumva soția îi spunea că el de fapt atunci tocmai pleca la lucru.
Iată că are un fascinant corespondent în folclorul american, consemnat de Borges: Goofus Bird care zboară cu spatele întrucât nu are în față nicio țintă și o interesează doar de unde vine. Bergson are și el o parabolă similară, cu călătorul ce stă pe platforma din spate a trenului și care vede doar peisajul din spate, în continuă îmbogățire.
În fapt toate nu sunt decât semnul unei deziluzii esențiale vizavi de direcția necunoscută a pașilor.
*
Dacă Dumnezeu ar fi întrebat plăcintuța lipicioasă de lut ce-o morfolea alene între degete dacă dorește să fie preschimbată în Adam, mai mult ca sigur n-am fi avut nici război, nici crize, nici genocid energetic, nici viruși docenți, nici blaturi intercontinentale.
Doar pitorescul cârdurilor de cimpanzei guralivi și neastâmpărați. Planeta curată!
(Greta, în lipsă de comenzi mediatice, n-ar fi avut altceva de făcut decât să strivească între buricele degetelor, temeinic și cu migală, puricii din blana lui Sir David Attenborough...)
*
Corolarul lui Leibniz: lumea în care trăim este cea mai bună dintre toate lumile posibile!
Este uimitor cum un sclipitor matematician (și filosof de referință), co-fondatorul calculului infinitezimal și diferențial, postulează o astfel de rudimentară evaluare metafizică. Cum inventatorul miraculosului delta, acel mic însemn ce pătrunde analitic până în celula, până în protonul gândirii simbolice, proclamă că între alfa și omega nu mai există litere.
(Odată am întrebat un medic, nedumerit și el în chestiune: în situația în care Leibniz greșește, cum vede posibilă o lume un pic mai bună? Evident, a încercat să eschiveze, cu regretul de a nu fi în posesia unui ochi divin care să ofere o astfel de imagine. A strecurat totuși un mic reper: semnalul electric de durere pe care îl transmite creierul viețuitoarelor către partea de organism afectată de un traumatism, boală, disfuncție etc. să fie doar la jumătatea valorii din prezent. Să „ne lumineze viața” ceva mai puțin, parafrazându-l pe Balzac!...)
*
Este rău? Este bine?
Nici-nici. Este doar AȘA.
(o încercare de etică a naturii; același algoritm se poate utiliza și pentru o [im]posibilă estetică)
*
Silogismul este cărămida care stă la baza oricărei construcții mentale. E înseninarea pură. Precum aprinderea festivă a luminilor scenei. Toate obiectele capătă contururi lămuritoare. Îți toarnă în sânge puteri demiurgice. Simpla sa rostire îți împlântă aripi dedalice cu care simți că poți să te ridici până la zei. Silogismul induce ideea – și emfaza – că totul e transparent, incontestabil, statornic. Că nimic nu decurge nechibzuit. Că decorurile nu s-ar putea schimba doar printr-o simplă rotire a scenei.
Paradoxul, în schimb, îți îndreaptă privirea înspre nișele din spatele luminilor. Tixite cu roți, cabluri și mecanisme indescifrabile. Acolo unde sclipiciul cartoanelor se preschimbă în hârșâitul greoi al fieroteniilor. Unde extazul devine tinichigerie.
Silogismul e euforia planării peste peisajele cețoase. Paradoxul îți mai taie din elanul zborului trufaș. Îți dă un bobârnac peste aripile cutezătoare și te conduce galeș înapoi la țarină. Îndată ce ai constatat că acolo unde voiai să zbori e pârjol mare. Că reflectoarele nu doar luminează, dar mai și ard.
Silogismul e vârtejul suitor de aer ce-și râde de gravitație. Paradoxul e ceara de pe aripile lui Icar.
Silogismul împachetează realitatea, mai artistic sau mai solemn, în simplisme ispitoare.
Paradoxul adulmecă întortocherea neîmblânzită a realității.
Silogismul te exaltă. Paradoxul te vindecă de iluzii.
(Solomon Marcus vorbea chiar despre o terapie a paradoxului)
*
Analog arhitecturii catedralei gotice, regăsim și in strădaniile cunoașterii niște dificultăți similare. Precum la arcele ogivale ce preiau forțele antagonice ale semicalotelor îmbrățișându-le într‑un punct pe cât de delicat, pe-atât de invincibil: cheia de boltă, găselnița de geniu a constructorilor medievali.
Noi însă nu izbutim să o dibuim pentru arcele gândirii noastre. Iată doar câteva:
1. Chimia și biologia. Punctul în care prima joncționează cu a doua rămâne (deocamdată și poate definitiv) un sâcâitor mister. Trecerea de la jocul fascinant al proteinelor, ce se hârjonesc natural în lanțuri impresionante, la celula capabilă să se reproducă, nu poate fi stimulată nici în cele mai sofisticate laboratoare ale lumii.
2. Teoria relativității și mecanica cuantică. Prima, manualul de utilizare al lucrurilor mari, a doua, al celor minuscule, n-au putut fi înnădite de cei peste 100 de nobeliști ai fizicii de până acum. Fără asta orice sintetizare credibilă a demersurilor de înțelegere rezonabilă a lumii rămâne șchioapă.
3. (formulată în această variantă succintă de un cunoscut scriitor american, „nobelist” și el și ținând de psihologia și structura etică a omului): instinctualitatea criminală omenească este în permanentă incompatibilitate cu aspirațiile morale (Saul Bellow). Gabriel Marcel o exprimase un pic mai conceptual: există un „dualism radical” între „ființa gânditoare” (orientată spre bine) și „ființa empirică” (rodul contingenței, al toanelor materiei).
Nu ne iese nicicum, dar nicicum, atât de simpla piatră trapezoidală pe care zidarii gotici au înfipt-o inspirat și firesc la confluența arcadelor lor. Probabil trilioanele de legături sinaptice din mașinăria gelatinoasă a lui homo sapiens nu-s suficiente pentru rezolvarea acestor ogive. Decât la nivel de arhitectură.
E și asta ceva, pare a fi chiar liniștitor. Ai catedrale, ce-ți mai trebuiesc teorii? Poate că ar trebui să ne fie îndeajuns.
...însă ar fi al naibii de plicticos!
*
Dualismul luminii
lumina-corpuscul: o vezi, dar vei înceta să o vezi
lumina-vibrație: nu o vezi, dar vei înceta să nu o vezi
*
Se vorbește mult despre galbenul lui Turner. Tragic, tulburător, înverșunat, derutant și amețitor, sfărâmă mereu zăbrelele pânzei și răsuflă spre lume în rostiri enigmatice („culoare-corolar”, „culoare a confesiunii”, „culoare-verb”). Fie că e în tonalitate fundamentală sau poleială aurie, fie amestecat în nuanțele vineții ale norilor dezlănțuiți, ori luciu mineral țâșnit din porii pietrelor și zidurilor. Fie sigilat cu „surdină orange”, fie sulfuros, translucid sau destrăbălat în degradeuri ațâțătoare. Omniprezent și catalizator, galbenul turnerian, în puzderia lui de înfățișări, nu încetează a interoga decisiv.
E mai mult decât la Cézanne, spre pildă, unde doar șușotește precum o voce din corul cromatic: o apogiatură în reflexele zaharurilor savuroase prelinse de pe pielițele fructelor din pomiere. Ori o moleșeală a fotosintezei din luminișurile arse de soarele amiezii.
E altceva și decât țiuitul asurzitor al astrelor lui Van Gogh, hipertrofiate și agresive, mitraliind prin violetul sumbru al nopții.
Galbenul lui Turner răbufnește de vinovății. El strivește corăbiile între fălcile insațiabile ale talazurilor, lăsând pradă morții marinari și sclavi, destine și speranțe. El încălzește cu razele dimineții trupurile oștenilor lui Hannibal nerăbdători să se năpustească pustiitor asupra Romei. Ori consolează agonia marinarilor francezi în crunta bătălie din apele Trafalgarului. Pătrunde până în adâncimile josniciei, spălând carpienele lui Pilat, amăgindu-i imperiala lașitate.
Galbenul lui Turner stârnește furtuni de gheață și avalanșe din munți. Trezește monștrii din adâncul mării și zdrobește bordeie sub stihii necruțătoare. Își râde de condamnații ce se târâie învinși pe dalele reci ale Punții Suspinelor. Ori incendiază Parlamentul în văpăi ce cuprind în vârtejul lor sălbatic toate elementele lumii.
Galbenul lui Turner nu e doar tulburare și derută, poleială sau destrăbălare. Galbenul lui Turner e răzbunarea feroce a zeilor, necruțarea lacomă a stihiilor boltei.
Încântător vizionar, Turner! Chiar izbăvitor. Galbenul său vinovat nu mai lasă omul singur și trist în univers, pradă culpabilității-i predestinate.
*
dacă visele ar include timpul trecut în împăunatele lor orgii
ar trebui înființate cimitire ale fantasmelor
nici prorocirile bâlbâite ale viitorului
nu se înghesuie pe sub pleoapele încâlcite
de somn
visele nu știu de ieri, de mâine, de pomenire ori vestiri
de farsele încrederii
de meteorologiile resemnării și plictisului
doar acum-ul le potcovește caii înaripați
a visa: un mai mult ca prezent
neconjugabil
*
Dacă teologii ar fura un pic de calcul al probabilităților din ograda statisticienilor, ar postula drept unica rugăciune verosimilă:
Doamne, așează-mi dorința în preajma lui 1!
*
Fiecare geniu reprezintă o eroare cosmică fundamentală. Prin „fisura” sa prometeică, încă un strop din Marile Secrete răsuflă nedorit în lume.
Majoritatea sunt penalizate cu asprime.
*
De-a lungul istoriei gândirii au apărut o serie de doctrine de tip holistic purtând prefixul pan:
Panteismul, culminativ cu Spinoza (Dumnezeu se manifestă în fiecare părticică a lumii);
Panlogismul, de proveniență hegeliană (universul e produsul unui Logos ce coordonează teleologic desfășurarea tuturor fenomenelor);
Panpsihismul lui Alfred North Whitehead (tot ce mișcă sau este nemișcat în univers e însuflețit);
În sfârșit, să-i spunem Panștientism socotelii australianului David Chalmer (toți atomii sunt posesorii unei „proto-conștiențe”; altfel ar fi inexplicabil cum de un „vârtej” de elementarii inconștiente poate produce mintea conștientă). Îi ține isonul și cercetătorul în fizică Richard Muller care ne povestește despre un „spirit al electronului”!
Dacă aceste teorii ar fi veridice, omul, ca insignifiant și minuscul instrument al unei meta-rațiuni care are un proiect bine conturat, n-ar mai trebui să își facă nicio problemă pe aspectele ecologiei, globalizării, suprapopulării, înfometării, ale imperialismelor de toate soiurile ori ale escaladării nucleare. Nici măcar în legătură cu isteriile și contra-isteriile rasiste și ascensiunea violenței infantile. Necunoscuții diriguitori meta-cosmici știu clipă de clipă ce și cum întreprind, care sunt etapele și direcțiile, fără ca acțiunile omului să le clintească în vreun fel țelurile.
În situație contrară însă ar trebui articulată o nouă teorie: Pandemența. În raport cu care panslavismul, pansexualismul ori pandemia sunt doar cazuri particulare.
*
Tortură și șantaj pentru informație – cea mai ingenios-perversă și străveche găselniță omenească pentru ceea ce constituie materia primă a viitorului. Care funcționează la supraturație și în preamăritul prezent. Bravos, sapiens!
*
Sunt oameni destoinici care fac multe pentru comunitatea lor. Un primar ambițios își modernizează orașul de nu-l mai recunoști la finalul mandatului. Un premier neobosit își transformă țara într-un tărâm râvnit (țările de față se exclud...). Un artist nemuritor, un gânditor percutant sau un cercetător dedicat luminează omenirea ca un fulger divin. Ce să mai vorbim de zgomotoasele batalioane de ecologiști care salvează planeta 25 de ore pe zi? Mereu cineva face câte ceva pentru un oraș, pentru o țară, pentru planetă.
Dar pentru Univers face cineva ceva?
(în afară, bien sûr, de Einstein care l-a zăpăcit un pic de cap, dar există semne că-și revine)
Căci lui (Universului) nu-i spun nimic noile parcuri cu flori și băncuțe, nici rețelele de autostrăzi ce străpung munții. Nici Organonul, nici Don Quijote de la Mancha, nici Clavecinul bine temperat, nici Teoria corzilor nu se regăsesc în pasiențele sale transgalactice. Nici măcar precocele revărsări hormonale ale neistovibilei Greta Thunberg.
S-ar putea să existe totuși și așa ceva. Și nici chiar greu de identificat: probabil doar TU faci ceva ce s-ar putea să fie băgat în seamă de Univers. Că accepți o clipă (n-ai încotro!) să dai FORMĂ adecvată unei grămăjoare de atomi în pribegia lor perenă printre stele albastre, prin oceanele învolburate și în jarul vulcanilor îmbufnați. Ori în vertijul nebuloaselor de la capătul lumii.
Poate ți se pare puțin. Dar asta e oferta. Încă de la Aristotel încoace.
*
Fiecare superb răsărit trage cortina peste o insomnie.
*
Nu se poate da o definiție funcțională a adevărului fără a utiliza termenul opus, cel de minciună. Dacă n-ar exista cea din urmă, adevărul ar fi nu doar nedefinibil, ci ridicol. Și complet inutilizabil.
Lucrurile stau similar și pentru alte specii: bine, înțelegere, frumos, bucurie etc. În absența răului, binele își pierde orice urmă de sens. La fel, fără conflict, înțelegerea e pură tautologie. Ori frumosul fără contraponderea urâtului devine lipsit de valoare de întrebuințare.
Se pune atunci problema Paradisului. Locul exclusivității adevărului, binelui, frumosului, bucuriei. Exclusivitate care le transformă implicit în nonsensuri. Ce însușiri îi rămân unui Paradis în absența atributelor consacrate, prăbușite prin însăși inflația lor? Întrebare în oglindă și pentru ororile împărăției beznelor.
Probabil ar trebui găsiți niște termeni medii. Niște determinări arhimedice, neutre, sau, mai cosmologic, puncte Lagrange între adevăr și minciună, între bine și rău, frumos și urât ori bucurie și suferință. Niște, în exprimare mai colocvială, sticle cu apă sfințită.
Dar ce predicate pot fi găsite în limbajul comun care să redea atât tragismul cât și derizoriul acestei adevărate apocalipse a extremelor? Acestei separări de inseparabile? Acestei surpări a mărețelor creste înspre abulia câmpiei? Înspre întinderile inodore?
Cred că ne poate veni în ajutor un concept din fizica cuantică: indiscernabilele. În esență, este vorba de perechi de structuri cu razele R, respectiv 1/R. Orice fel de constructe or fi ele, de la o simplă sferă până la universuri. Cu cât e mai mare R, cu atât mai pronunțat microscopic 1/R. Și totuși: în pofida diferențelor morfologice, au comportamente energetice identice! Fie ele în apogeul înălțimilor, fie în întunecimile infra-spațiale, potențialitatea lor în raport cu dinamica realității ține de aceeași echidistanță, ambiguă, impersonală. Indiscernabilă.
Paradisul (R) decade acum logic din paradigma unilateralelor. Devine un tărâm al indiscernabilelor. Al impasibilității, al anostului.
Dar infernul (1/R)? Prin simetrie, și el indiscernabil. Identic!
(iată cum prin cuantic ajungem la antic! Homer:
„Cum ai putut să vii tu pe tărâmul
Noptatic, unde și-au locașul morții
Nesimțitori, becisnicele umbre
De oameni răposați?”
Erwin Rohde comentează: „Cei duși ajung în Hades, pustia țară a morții, în care, asemenea unei umbre fără de putere, sufletul, aproape nimicit, duce o existență crepusculară, lipsită de bucurie, dar și de durere, pradă unei stări de insensibilitate pe care cel chinuit în timpul vieții și-o dorește adesea ca pe un liman al păcii.”)
Noapte blândă!