POEZIE

Liviu Georgescu
poet, n. 7 aprilie 1958, București – d. 28 aprilie 2023

Ultimele fragmente

Muzica se rotește straniu
se ghemuiește într-un colț,
aceeași de pe vremea abandonului
vede, aude și își amintește mai bine ca oricine
ceața pe deal și prima noapte
înainte de prima zi
când luna se bifurca printre zăbrele
și muzica se deșira peste mine
înțepenit în scaunul electric
și fără memorie.


***

Zâmbetul trece grațios prin fum
de la unul la altul pe tăvile de argint
Albina zumzăie pe stâlpul infamiei
se aude un scârțâit de cretă direct pe creierul nostru
formule și ordine venite de sus
din ceruri și de pe pământ și din tunele.

Am rămas fără coase și fără topoare
nimeni nu-și mai poate tăia gâtul și găuri țeasta
și asta ne face mai triști, captivi
aici în camera asta albă și încuiată.
Degetele sunt furioase prin aerul sterp
nu mai pot să culeagă nimic din pomii găuriți

printre furtuni și gânduri rele și copilul morții pe care-l
cărăm după noi în ceruri de plastic
printre vânturi descreierate ce ne spală cu leșie
și ne botează cu var – devenim mai albi și mai puri
lângă catedralele ce s-au aprins, lângă focurile glorioase
din oasele pe care le purtăm prin hârtoape.


***

Când te-ai pierdut începi să devii tu însuți
să te găsești printre resturi uitate
printre lauri și vulpi, prin ceața oceanului
să crești din uitare o mai mare uitare
pe fața nevăzută a amneziei unde a crescut o pădure
adâncă și întunecată
unde sinele e prins în mărăcini și nu se mai poate mișca
în lumea aceasta.


Invadat

Trecerea pe pământ e stăpâna putrefacției
e lespedea ce-ți apasă pieptul și conștiința
conștiința crescută din pietre și prundiș
ca o relicvă lângă apele curgătoare
pe o singură stâncă se reped ulii să-și plivească locul
pe un singur braț cad vulturii să te-ncoroneze
și tu mergi ca un rege printre ei
fără să-ți pui întrebări
și fără să-ți pese.
Lasă numele să te numească
și lucrurile să te locuiască
și ai să pieri cât de curând.
Dispărând


Cu plapuma în cap, lângă soba de lemne,
ghemuit ca un pui de cangur.
Prietenii te așteaptă la ușă, să te decapiteze,
după ce i-ai trădat.
Treceai călare cântând printre oameni,
crezând că totul i-al tău și acum
puterea te acoperă ca pe un munte în plină avalanșă.
Roagă-te și crede, crede și lasă-te în voia curenților, îți spun.
Mă auzi dar nu vrei să auzi.
Mă pipăi dar ți-e frică.
Iubirea te mumifică, jocurile gratuite te fac să urinezi în pat.
Roagă-te îți spun.
Te aud tot mai mic, tot mai stins.
Te aud cum te rogi sub crusta întunecată –
ți-a rămas ura, să te nulifice.


***

peștii sorb cerul galben din râuri
și asta se poate numi uniune între adâncuri și cei de sus
între fundul oceanului și norii pufoși
unde soarele nu are mască și luna nu are gură
deși ne absoarbe venele în craterele întunecoase
ne usucă cicatricele uitării de pe spatele biciuit
de furtunile istoriei
îmbăiat în narcoza democrației
în iluzia zilnică și continuă că ești cineva,
cineva puternic și drept
cu mers triumfător printre monștrii.


Deturnare

Din asfalt și din aramă galbenul lunii se desprinde
ca o pojghiță – umflătură peste nașterile
de care nu știm să profităm cum se cuvine –
propria naștere pe care am fi putut-o aranja în ceva cu sens
în ceva consistent, dar nu am știut,
nu am avut puterea să ne ridicăm drepți
și să strigăm cu toată voința ceea ce am fi vrut să fim –
din lemn și din carne să ne desprindem cu boboci și cu răni
și să strigăm peste lume ceva necuviincios,
ceva care ar fi trebuit să cutremure stâlpii
și să îndrepte râurile în piepturile noastre
de unde să erupă lumină –
să-i facă să le fie rușine sub strâmbătate,
sub cruste, înșurubați în lemnele vopsite cu care se deplasează
împleticit –
și lucrurile să-și piardă conturul și să intre fericite
în trupurile încă visând, dar n-a fost să fie –
ne-am întors în pântec să ne rugăm.