PROZĂ

Emilia Poenaru Moldovan
poetă, prozatoare, Cluj

În căutarea Atenei
– fragment de roman –

Domnișoara Atena, sunteți chemată jos. Cine e? Un domn, Liviu Sotiriu, zice că e unchiul dumneavoastră. Imediat cobor. Venea în fiecare luni seara, după ședința de la Consiliu. Se destindea alături de mine, așa-mi spunea, îmi înșira toate necazurile lui de la serviciu și de acasă. Eu îi povesteam de cursuri, de colegi, mai ales de cei străini, o noutate absolută  în viața mea. Despre Flaviu, niciodată. De abia trecusem prima dată Carpații la 18 ani să merg în București la facultate și deja mi se înfățișa o lume întreagă în toate culorile pielii, la propriu. Aveam colegi din America Latină, din Africa, din Orientul Mijlociu, din Cipru, Yugoslavia, chiar și din Bulgaria care nu arătau ca noi. Dacă am vorbi numai de haine, și acelea erau altfel, mult mai frumoase ca ale noastre sau cel puțin așa ni se părea atunci.

Și cum s-a prezentat acel Godfrey din Zair, mă întreba din cînd în cînd domnul Sotiriu știind că mă amuzasem teribil de numele și explicația colegului. Simasiku Godfrey Simasiku se prezenta și eu îl întrebam de ce ai doi de Simasiku în nume? Al doilea e numele tribului. Rîdeam cu poftă, nu față de el, firește,  pentru că în mintea mea trib însemna doar ceea ce vedeam la Teleenciclopedie despre triburile din Africa, cu oameni goi, cu o cîrpă în jurul șoldurilor, cu inele și cercei în urechi, nas sau buze și cu femeile lor cu sîni goi alungiți de atîta alăptat. Ori, colegul meu era impecabil îmbrăcat, cu maniere de lord englez cum obișnuiam să-l flatez, simțindu-mă vinovată că rîd pe la spate despre imaginea pe care o aveam eu despre triburile din Africa.

A murit fratele meu, mi-a spus cînd am ajuns deja pe aleea unde ne plimbam în fiecare luni. Era întuneric și cam răcoare. Ești prima care află, am fost sunat exact înaintea ședinței de Consiliu și n-am apucat să sun acasă. Nici nu știu daca îi interesează pe ei, nu l-au văzut de mult, n-am putut să-l invit niciodată aici în București. Nici pe copiii lui. Glasul îi era  sugrumat ca de plîns și un sentiment neplăcut a pus stăpînire pe mine pentru cîteva secunde. Domnul Sotiriu să plîngă? Unchiului atotputernic, care i-a promis lui tata că va avea grijă de mine cînd nu va mai fi el, să-i tremure brațul de care îl luasem, ca de fiecare dată cînd ne plimbam? Mi-a luat destul de mult timp să mă extrag din inconștiența mea tinerească – spun asta acum, cînd văd altfel lucrurile – și să îngaim ceva care suna a consolare. Îmi pare rău, Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească, ce mi se spusese și mie cu un an înainte, la moartea tatei. Eram puțin dezamăgită că moartea acestui frate necunoscut și avalanșa de amintiri pe care o turna acum peste mine pe aleea întunecată a parcului îmi lua din plăcerea plimbării. Că-mi plăcea să mă plimb cu el era evident, nu știu dacă și el știa asta, preocupat fiind doar de teama de a nu mă plictisi, el, un bătrîn, cum îmi zicea de multe ori deși eu ripostam, nu din complezență, că pe vremea aceea nu știam să fiu ipocrită sau să mint cu zîmbetul pe buze ci în mod foarte sincer pentru că era cu cîțiva ani mai tînăr ca tata. Îmi era frig, începusem să tremur și eu.

Știa de ce și-a adus aminte azi de el. S-a întors în oraș după un lung sejur în străinătate la fata ei cea mare și s-a întîlnit pe stradă cu Flaviu, prima ei iubire, mai bine zis primul ei corespondent de scrisori de dragoste.

A murit mama acum un an, mi-a spus în loc de salut, deși nu ne-am văzut de peste 20 de ani. Ne-am îmbrățișat frățește. La figura mea nedumerită, mi-a explicat. Ai lui nu voiseră să fie înmormîntați la București, și-au făcut mormînt lîngă bunicii și părinții tatălui. A văzut că nu îndrăzneam să întreb. Tata trăiește, e bine, sîntem în oraș pentru parastasul de un an. Aceeași statură firavă ca în adolescență, mustața lui era aproape albă îl îmbătrînea, îmi venea să-i spun, dar ce treabă aveam eu. Abia cînd mi-a spus că domnul Liviu Sotiriu trăiește am simțit năvălindu-mi sîngele în obraji. Îmi pare rău de mama ta, nu am știut, am fost plecată mult timp, nu mi-a spus nimeni. Ești tot frumoasă, arăți bine, nu ai îmbătrînit deloc. Și cam asta a fost totul.

Își făcea acum o cină ușoară cum s-a obișnuit în Franța la fiică-sa și se pregătea să se uite apoi la serialul pe care-l urmărea de ceva timp, Cazurile lui Miss Fischer – un film polițist ușor cu acțiunea în Australia la început de secol XX. O femeie detectiv, asta o încînta, mai ales că rezolva toate cazurile cu eleganță și fără să-și șifoneze sau să-și murdărească hainele și pantofii. Și bineînțeles, dragostea nu era la vedere ci presupusă, sugerată, platonică, tot ce putea aprinde imaginația unui degustător de rafinamente cinematografice cum era Atena. Scrisorile lui Flaviu le-am păstrat, oare prin ce cutie sau geamantan sînt, își aduse aminte și tresări la zgomotul arcului de la prăjitorul de pîine care eliberă cele două felii de graham, petrecut exact în același timp cu țîrîitul strident, neplăcut și neașteptat al telefonului fix. Deși avea un telefon mobil performant din Franța, era legată de acel aparat de pe vremea părinților ei.

Alo, da, eu sunt. Cine? Asztalos? Nu vă cunosc. Cine? A, da. Știu. Îl cunosc, cum să nu. Ce s-a întîmplat? Nu înțeleg, de ce nu-mi puteți spune? În America? Jefuit de către cine? Și... bine, mă îmbrac și ies, așteptați-mă.

Mi-am făcut la repezeală un sandviș cu o felie de pîine și o bucată de pește rămasă de la prînz, îmi era foame și începuse să mă rîcîie la stomac dar cred că mai mult de nervi că nu mai puteam să mă uit la serial. Mîncam, mă îmbrăcam și deschideam sertare, uitasem unde mi-am pus banii.

Cînd a operat-o acum cîțiva ani de fibrom, doctorul Dan Duzinașcu, recunoscut pentru faptul că nu cerea bani dar nici nu refuza vreun onorariu, ei nu a vrut să-i primească  plicul. S-a simțit întîi jignită, apoi alarmată! Sigur e suspiciune de cancer, de la ăștia nu primesc doctorii bani! L-a întrebat înainte de externare, cum a fost operația, cît de mare a fost formațiunea. Cît o catedrală, i-a zis doctorul, încercînd un ton de glumă care nu prea îi ieșea și nu i se uita în ochi, era crispat, ceea ce nu se potrivea cu ce auzise în oraș despre el. Voia să scape de ea cît mai repede, deci e clar, avea cancer. După o lună au venit rezultatele de la Cluj, nici vorbă. A chemat-o să-i dea vestea cea bună! Dar nu la cabinet, a invitat-o în oraș, la masă! Ce naiba era asta, îi făcea curte? Sau așa anunță doctorii pe toți pacienții că sunt bine? A insistat să-i spună la telefon rezultatul, i-a mulțumit, a fost foarte politicoasă, a încercat   să-și îmblînzească vocea să nu se simtă jignit că l-a refuzat cu masa și a plecat apoi după o săptămînă în Franța cu sentimentul clar că trebuia să-i lase totuși onorariul pregătit înainte de operație.