LECTURI PARALELE

Felix Nicolau
critic literar, poet, prozator, Bucureşti

În sfârșit cititul[1]

Tonic foarte când un volum demarează cu o odă cititului ca soluție existențială. Așa se întâmplă în Mâna nevăzută, Editura Neuma, 2023, de Doina Adriana Nicolăiță. Din start se anunță o gargantuană foame de cunoaștere.

Stilistic și tehnic, poezía aceasta este comme il faut, ceea ce o distinge este intensitatea dezbaterii și a analizării, dar și vocabularul îmbogățit. Jerbe de enumerații se întrec în generarea de vortexuri cu spin rapid. O artă peripatetică: „Drumul ăsta ca un ac galactic – via regia” (Drum deschis).

Principiul de construcție a textelor este bric-à-brac-ul și multiplicarea elementelor. Ingredientele abstracte predomină, precum și o continuă punere în discuție a lumii. Nu versurile sclipitoare sunt căutate, ci un fel de lămurire-decantare a existentului. Cupola acestei lumi este turnată din poezie și susținută pe arcuri și ogive de penițe: „Conviețuim cuib în cuib/ al meu e cuib de iarnă al tău e cuib de vară/ ne revedem primăvara și ne despărțim toamna,/ dar cuibul nostru se deschide/ cu fiecare migrație/ când tu aduci cu tine savoarea/ aventurilor de peste mări și țări, le pui într-un repertoriu unic și/ apoi le dai drumul în văzduh/ să se bucure oricine,/ nu chiar oricine te vede și te aude,/ convolvulus arvensis/ deși le stai la picioare învolburată/ legendele se rescriu cu fiecare pană,/ pe fiecare frunză/ metamorfozând poemele purtate/ într-o migrație-radar” (Conviețuim).

Arhetipul este unul borgesian, întemeiat pe bibliotecă și pe opera omnia. Făurarul acestui univers este o femeie feminină ce, dacă nu-și poate domina impulsul verbalizant, îl elevează și-l diversifică.

În cele din urmă, artista dezvăluie secretul rețetei: „Nu e loc de îndoieli/ subconștientul își scrie singur jurnalul,/ nu rămâne nimic necuprins” (Nu e loc de îndoieli).

Urbis et orbis, totul este asumat și inclus în mozaicul poetic, mai puțin acțiunile practice ale vieții, care nu par să prezinte interes. Poeta stă „în mijlocul infiniturilor” și țese povești diverse pe bază de subconștient. Așa se face trecerea în dimensiuni de dor și ludic.

Chiar și în scurtele răsuciri spre realitate, ieșind din realul poetic, atenția este focalizată tot spre zona poetică: „Pădurea era plină de revendicările/ gureșelor păsări/ care-și strigau întâietatea/ în văzduhul suprapopulat,/ e loc pentru toate,/ dar nu toate trec prin gușă,/ trec și prin coaja oului,/ printre gheare, prin antenele 5G/ iar fulgii nu mai apucă să se facă pene de scris/ amenințând memoria lucrurilor nescrise” (Pădurea gureșelor păsări).

O poetă fericită, așadar, capabilă să trăiască poesía ca în vremurile mult mai poetice de nu de mult.

[1] Doina Adriana Nicolăiță, Mâna nevăzută, Editura Neuma, 2023, p. 80