LECTURI PARALELE

Dumitru Mărcuș
eseist, Arad

Cuvânt, creație, credință

Spiritul biblic și rațiunea filosofică[1], cartea chintesență a lui Florea Lucaci, este expresia procesului său de gândire desfășurat în timp, care configurează problematica profundă a Cuvântului revelat, a Creației lumii și a raportului cu un model al raționalității filosofice. Spiritul biblic, înțeles în determinațiile specifice, înseamnă prezența în cuprinsul marii Cărți a cuvântului dumnezeiesc și interacțiunea acestuia cu omenirea. În relația om-divinitate, spiritul biblic se manifestă ca forță a genezei, dezvoltării și împlinirii în cultura universală. Rațiunea filosofică este desfășurată prin descoperirea „adevărului despre Ființa Cărții” (Florea Lucaci). Credința și rațiunea sunt domenii corelative care, în carte, confirmă augustineanul Credo ut intelligas, premisă-convingere de la care pleacă autorul.

Cartea este protreptică. (Gr. treptein = a conduce). Ea ne conduce de la observarea și trăirea sacrului la înțelegerea propozițiilor biblice. Asumarea conținutului acestora de către comunitate instituie un câmp de valori care definesc ființa umană. Un set de întrebări (p.14) bine articulate solicită răspunsuri rezultate din aplicarea hermeneuticii la textul biblic. Demersul acesta descoperă sensul și semnificația unor enunțuri și adâncește discursul relevând datele antropologice și imperativele morale. Cuvântul rămâne elementul fundamental de legătură dintre viziunea creștină și filosofia greacă în primul rând, relația aceasta fiind dezvoltată prin studii și elaborări prestigioase. Autorul analizează și curentele eretice prezente în istoria gândirii creștine și ilustrează confruntarea de idei ale lucrărilor reprezentative. Demersul cognitiv-interpretativ derulat sistematic este dezvoltat atât ca discurs exterior cu răspunsuri la întrebările situate axiologic cât și cel interior care, potrivit lui Epictet, „însoțește situația cu un discurs lăuntric”. Nu înțeleg prin aceasta subiectivismul superficial al fiecăruia, ci acel subiectivism care presupune „cufundarea în modurile unei vieți a spiritului”. (Constatin Noica, Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou).

Autorul. Filosofia s-a născut din uimire. Și filosofii. În dialog cu rândurile scrise ale exegeților Bibliei, Florea Lucaci încearcă să deslușească ce înseamnă creația. Surprins că până la Bergson (Evolution creatrice) gândirea filosofică n-a dezvoltat această temă, autorul stabilește un temei în demersul său, deschizând cu întrebarea „cine este omul?”, succesivă celei „ce este ființa”, perspectiva unor răspunsuri fertile. De exemplu, ontologia umanului are în vedere lumea omului, ca lume ce poate fi gândită, creată și interpretată. În cartea sa Creație și ființare, analiza începe cu determinațiile spațio-temporale ale creației, continuă cu particularitățile (psihologice, sociologice și tehnice) și cu raportul cunoaștere-creație. Sunt convocați la această cercetare gânditori de nivelul creativității emergente, a căror originalitate s-a exprimat prin afirmarea unor viziuni noi. Conceptul de creație ex-nihilo, o noțiune „taină”, aflat în atenția atâtor gânditori creștini și laici ridică, pentru autor, un set de probleme pe care, hermeneutic, le analizează în structura lor logică implicată.

Propozițiile din Cartea Facerii sunt citite și interpretate de autor pornind de la distincția; a) descrierea biblică a faptelor și b) creația ex-nihilo care implică credința. Schema concept-cuvânt-lucru, premisă a exercițiului hermeneutic, autorul o aplică în reflecția asupra propoziției „Să fie lumină”. Propoziția „La început era Cuvântul” (Εν άρχή ήν ο Λόγος), propoziție care deschide Evanghelia lui Ioan, arată identitatea lui Dumnezeu, faptul că El este subiectul real al enunțului, supoziție necesară. „Fără supoziția de existență a subiectului real, propozițiile sunt fără sens” precizează autorul. Conținutul versetelor Bibliei arată și identitatea lui Dumnezeu din perspectivă filosofică; „Eu sunt Ființa”. Pentru discursul filosofic propoziția pune în evidență judecata de existență și implică conceptele și categoriile ontologiei. Acestea sunt citate în greaca veche și permit relevarea conținutului autentic, original, condiție primă a discursului hermeneutic, ele sunt argumentele peremptorii ale rodului îngemănării enunțurilor Bibliei cu filosofia greacă.

În textul grecesc al Bibliei („nu în versiunea tradusă în limba română”, Florea Lucaci) Logos (Λόγος) și arhe (άρχή) au sensuri care s-au pierdut prin translații. Latinii, ne arată autorul, au întregit conceptul de arhe, prin înțeles de principiu, termen care opera ca element primordial sau cauza originii lumii. Logos, tradus prin cuvânt, a pierdut ceea ce desemna la gânditorii antici. „La Heraclit logosul este principiu ascuns, accesibil doar inteligenței, Platon îi atribuie sensuri de la explicație la rațiune a ființei sau esenței (ousia). Filon îl ridică la categoria Rațiunii Divine, care cuprinde esențele ca modele ale creației. Plotin consideră logosul drept relație care realizează unitatea dintre om și Dumnezeu”. „Lumină lină, logos sfânt” scrie poetul Ioan Alexandru și dă luminii și logosului valoare artistică.

Florea Lucaci analizează și creația umană în ideea că lumea și omul fiind create, istoria este în fond și devenirea umanului. Cu forță persuasivă, pune în evidență și structuri culturale, descrie interpretând procese de creație, iar sensul acestora configurează aspectele filosofice ale creației în artă. Într-o „analiză de caz” (vezi Creație și ființare) compară Cina cea de taină din textul evangheliștilor, cu opera lui Leonardo da Vinci și cu textul lui Giovanni Papini. Concluzia sa este în acord cu Vasile Frăteanu însemnând că „nici o operă individuală nu poate lua ființă dacă nu începe (autorul n.mea) prin a și-o imagina ca pe o simplă posibilitate abstractă, pentru ca apoi să treacă la negocierea acestei posibilități și la substituirea ei cu procesul concret al autoobiectivării lui într-o perioadă finită.”

Calea creației nu poate avea alt sens decât cel de instituire a valorii.Creația axiocentrică presupune o atribuire de proprietăți și note definitorii, spune Florea Lucaci și răspunde la întrebarea „cum e cu putință ceva nou”. Schița... lui C. Noica e lămuritoare pentru filosofie. Creația artistică se legitimează prin capacitatea de a codifica lumi, de a zămisli, cu forța imaginarului, alternative la concretul existenței într-un spațiu matriceal specific și într-un timp determinat istoric.

Cartea. Spiritul biblic și rațiunea filosofică (reciproca e la fel de valabilă) sunt analizate într-un text dens în idei, model al unui demers filosofic. Dincolo de textul scris, cartea are drept fundal un câmp referențial deosebit. Atât ca surse generative dar mai ales ca standarde. Autorul se situează critic față de interpretări, convins că „numai purtând cu sine întreaga istorie (a temei, n. mea) poate răspunde filosofia exigențelor.”(C. Noica)

Astfel, când unii gânditori actuali refuză relația cu istoria și cu gânditorii antici, refuză tocmai geneza, rădăcinile și arhitectura unor viziuni modelatoare despre lume. Și în acest sens cartea este un stimul paideic. În cuprinsul ei sunt ilustrate, explicit și expresiv, știința și arta comunicării. Exigențele hermeneutice sunt: a) Biblia trebuie interpretată literal, b) Enunțurile ei trebuie interpretate istoric, gramatical și contextual, c) Scriptura e întotdeauna cel mai bun interpret al Scripturii.

În carte sunt cuprinse exigențele arătate iar exemplul constituirii hermeneuticii biblice (pp. 114-130) dă amploare și profunzime desfășurării interpretării. De la termenul constituire a) procesualitate istorică, b) procesualitate analitică) discursul fixează momente istorice (Filon, Origen, cu teoria celor trei sensuri, Ioan Casian, cu teoria celor patru sensuri).

Personalitatea lui Ioan Casian impune o așezare în contextul socio-istoric al vremii sale. Originea sa din Scythia Minor (Dobrogea de azi), prezența în dezbaterea teologico-filosofică despre raportul dintre harul divin și libertatea umană, scrierea De incarnatione Domini, Contra Nestorum, prestigiul său în lumea creștină, cea răsăriteană și cea occidentală, aprecierea Papei Leon cel Mare, a Sfântului Benedict de Nursia, a patriarhului Fotie, logician, filolog, teolog dau măsura importanței sale în rândurile scriitorilor teologi. Opera lui, extinsă în spații culturale largi, l-au așezat și în istoria culturii și literaturii franceze iar, în eternitate, la mănăstirea Saint Victor din Marsseille.

„Hermeneutica biblică, ne spune Florea Lucaci, a legitimat creștinismul ca religie a Cărții, implicit Cuvântul ca temei al unei lumi cu dublă referință: cerul și pământul”.

Autorul este pepaideumenos (Epictet), adică un filosof format. O dovedește analiza și interpretarea expresiei ontologice a lui Dumnezeu: cel-ce-sunt sau cel-ce-este. Traducerea Cărții Sfinte este și o reinterpretare a relației metafizice. Un set de întrebări, analiza gramaticală a pronumelui relativ compus, aspectele logice și ontologice sunt puse în evidență prin descifrarea relațiilor implicate în textul divin. În spirit heideggerian arată ce anume dezvăluie existența lui Dumnezeu: entitatea in re, adică cuvântul celui Atotputernic sub-sistă, este „temeiul tainic al lumii create” (Florea Lucaci). In mente, Dumnezeu corespunde stării de conștiință a creștinului. Entitatea divină in voce, cea de-a treia stare ontologică, ec-sistă în textul biblic, în cuvintele rugăciunii, în icoane. Adaug aici și psalmii, odele și cântările bisericești ca forme liturgice consacrate diacronic și, la fel, celelalte forme de expresie ale imnografiei creștine. Ființa lui Dumnezeu este dogmă Sfintei Treimi.

 Din perspectiva exegezei, înțeleasă drept hermeneutică aplicată, analiza și interpretarea Argumentului ontologic este exemplară. Schema urmată este următoarea: enunț (Credo ut intelligam, reluat de Anselm din Canterbury), critica acestuia, varianta carteziană cu observația că „echivalarea ontologică a esenței ca summum a proprietăților unei existențe cu însăși existența” și scepticismul kantian exprimat în ideea că „rațiunea în actul determinării complete și necesare a lucrurilor nu presupune existența unei ființe care este conformă idealului, ci Ideea ei”.

Concluzia generală a actului de reflecție: dacă Cel-ce-este dă seama de stările lumii, filosofia este chemată „a reconstrui și întrebarea despre om”.

Cititorul este întâmpinat de această carte cu cele două părți de interes major: prima (Prin cuvinte, de la concept la dogmă) dezvoltă elementele constituirii instrumentelor interpretării și relația limbaj-logică, relație ce dă profunzime însuși subiectului. Cea de-a doua parte, (Interpretări logico-filosofice) este gândită din perspectivă praxiologică. Propozițiile ispitirii, propozițiile iubirii, paradoxul decizional etc. sunt îndemnuri la cunoașterea imperativelor morale și asumarea lor în acțiunile și raporturile sociale. Afecțiunea autorului străbate rândurile scrise convins că „... fericiți sunt ochii voștri că văd și urechile voastre că aud”. (Matei: 13,16)

Dacă amintesc modelul comunicațional al lui Roman Jakobson, funcțional în cazul literaturii, am în vedere elementul fatic al comunicării. Florea Lucaci susține un contact permanent cu cititorul. Folosește interogația pentru „a lumina obiectul” dar și pentru a concentra atenția celui care parcurge rândurile. O spune convingător: „Între lucruri și gânduri mediază cuvintele”. Experiențe spirituale cum ar fi rugăciunea Tatăl nostru, parabola Fiului risipitor, Toma necredinciosul și problema adevărului sunt, în fond, „invitații” pentru cititor.

Proiectul filosofului francez Paul Ricoeur privind hermeneutica biblică, Florea Lucaci îl reconstruiește arătând că în Penser la Bible cele șase texte din Vechiul Testament conduc la descifrarea etapelor analizei hermeneutice și la aprofundarea înțelegerii textului biblic. Cântarea cântărilor este pusă în evidență și prin accentuarea faptului că discursul filosofic cuprinde și metafore ca figuri de stil.

Stimularea cititorului, autorul cărții Spiritul biblic și rațiunea filosofică o provoacă prin modul în care deschide accesibilitatea spre temele în dezbatere și prin ideile filosofilor reprezentativi. Din „amestecul limbilor”, unitatea a trecut în multiplu. Paradoxul, considerat „atom al filosofiei” (Roy Sorensen) este, prin decizia divină din episodul Babel, „temeiul popoarelor”. Florea Lucaci, prin paginile scrise, ne conduce la înțelegerea Cărții Sfinte ca un temei al credinței.

^[1] Florea Lucaci, Spiritul biblic și rațiunea filosofică, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2023.