LECTURI PARALELE

Florin Ardelean
eseist, prozator, Oradea

Ispititoarea complicitate a literaturii cu istoria[1]

Avem de-a face cu un autor desprins parcă dintr-un tablou cu personaje renascentiste. Bogdan Boeru are mulți talanți în desagă, nu doar pe cel de romancier. Dincolo de activitatea literară și de eseist, cu cărți traduse în bulgară, engleză sau italiană, îl găsim în ipostază de muzician (interpret, compozitor și producător), scenarist de film și teatru, grafician, ilustrator de carte și, nu în ultimul rând, posedă și harul de organizator de evenimente artistice. Un adevărat „om orchestră”, așadar, un risipitor cu deprindere rară de-a sfinți aproape orice loc în care bunurile simbolice prind expresie și se obiectivează în valori estetice. O bună ambianță sonoră pentru lectura romanului Benedictiana ar putea fi muzica ambientală sau heavy metal, propusă împreună cu trupele Mysteria sau Interitus Dei. Sugestia nu este deloc gratuită, câtă vreme numele celor două formații deschid imediat cititorului poarta nimerită spre miza cărții aflată aici în discuție.

Sub nasul cititorului este fluturată propunerea unui târg. Bogdan Boeru ne îndemnă să fim de acord, cel puțin pe durata lecturii, cu două lucruri convenționale, dar inconturnabile, dacă vrem să ne aruncăm cu folos ochii peste paginile cărții sale. Pe de o parte, este necesar să părăsim timpul nostru, cel al modernității obosite, decavate de mai toată substanța ce i-a dat cândva consistență și un aplomb aproape sfruntat, pentru a ne cuibări, ca observatori invizibili, între pliurile unui timp revolut, ba chiar disprețuit adesea – Evul Mediu, mai precis finalul veacului al XII-lea, cu toată încărcătura lui compulsivă, tragică și aberantă, dată de succesiunea Cruciadelor. În al doilea rând, suntem îndemnați să părăsim realitatea lumii banale, în care ne facem, zi de zi, rostul meschin și prizărit, în beneficiul unei realități cu evenimente legendare, în succesiune rapidă, dar mai ales contaminată masiv de-o aură magică, cu întâmplări miraculoase și personaje ce ies din pielea lor, pentru a forța destine exemplare, adesea supraomenești. Iar locul unui astfel de experiment, pe un fundal istoric deja certificat, este Orientul Mijlociu, cu epicentrul în Siria, Galileea și Iudeea, prinse în conflictul epopeic dintre creștini și sarazini. Ni se promite în schimb o carte pe care să n-o mai lași din mână din clipa în care i-ai întors prima filă. Să admitem că puțini ar sta în cumpănă, dacă să accepte sau nu, câtă vreme nu ai decât de câștigat, din motivul simplu că atâția dintre noi sunt gata să plătească suficient de mult pentru mai orice sau pentru mai oricine posedă capacitatea de-a ne extrage, fie și pentru o durată scurtă, din monotonia unei existențe depresive și din mâzga unei stări nevrotice. O aventură bine ticluită poate fi secvența de evadare și poate desena unghiul de fugă spre o altă lume, de substitut, cu virtuți terapeutice nebănuite și cu promisiuni fulminante. Iar Bogdan Boeru știe foarte bine asta.

Benedictiana este un roman aflat într-o bună relație cu istoria, știind să tragă foloasele cuvenite dintr-o ambiguitate regizată cu migală și măiestrie. Deloc de neglijat, avem de-a face cu un romancier foarte bine documentat, erudit adesea, apt să ne ofere cadre ale acțiunii în care ficțiunea este altoită pe un filon al adevărului unor fapte consumate ca atare și protagoniști deja invocați în tratate cu probitate științifică de înaltă rezoluție. Firește, este esențial dozajul acestui joc pe muchie de cuțit între imaginar și real, între fictiv și existent, tocmai pentru a oferi o compoziție omogenă, bine articulată, fără a fi sesizabile cusăturile din zona de îmbinare, astfel încât amăgirea sau simulacrul să realizeze un efect al seducției în care să fii prins asemenea unui toxicoman în narcoza drogului său. Căci nu avem de-a face, să fim bine înțeleși, cu un roman istoric, ci cu un trucaj, cu ceva fantasy, elementele de fundal istoric acreditând ambițiile scriitorului, constituind ancore la un cititor dispus să continue experiența cititului și dincolo de granița ce desparte istoria de literatură (una destul de volatilă astăzi, imixtiunile literatului în treburile istoricului, dar și invers, fiind experimente ce au produs suficient succes de ambele părți ale graniței, dar și confuzii regretabile). Capacitatea de a găsi un narativ comun, aglutinând cele două elemente invocate aici, ficțiunea, respectiv adevărul istoric, este proba de forță, pariul autorului cu el însuși, riscul de a claca în senzaționalism de doi bani, în teribilism și într-un anumit tip de patetism fiind ridicat. Mai apoi, pândește de după colț și posibila împrejurare de-a fi acuzat de pastișă, după ce atâția și-au exersat meseria de scriitor propunând cărți exact pe acest limes, în zona de incidență ce mixează ceea ce îndeobște este limpede despărțit. După ce Umberto Eco a scris Numele trandafirului trebuie să te gândești bine atunci când abordezi, cu instrumentele ficțiunii, împrejurări istorice, tocmai pentru a crea un halo de verosimilitate, o plusvaloare estetică prin „cotropirea” unor teritorii, de regulă complementare.

N-am nicio clipă intenția de-a vă povesti romanul. Ce și cum se întâmplă este așezat, și asta trebuie spus, într-un supra-plan simbolic, bine delimitat de realitatea de contact, secretând mai apoi suficient exotism pentru a te ține într-o transă a lecturii, dar și trimițând adesea gândul spre o textură parabolică. De fiecare dată, lumea fizică nu este decât ancadramentul unor experiențe spirituale minunate sau frisonante, gesturile personajelor, deciziile pe care le iau având o componentă de trans-raționalitate, invocând mitologii, elemente ale sacrului și coregrafiind destine în care neputințele se îngemănează cu asumarea a ceea ce nu depinde de voința proprie, „desenul” personal fiind captiv într-un puzzle complex, a cărui noimă nu poate fi pătrunsă. Două lumi se ciocnesc tragic, violent, barbar chiar, cea creștină și cea musulmană, fiecare exaltând credințe fanatice și comițând atrocități în numele purității și al adevărului absolut. Bogdan Boeru nu poate schimba acest datum, dar poate să relativizeze consecințele, poate propune un scenariu de ambivalență sub raport etic, conciliind ceea ce este imposibil de împăcat, tocmai pentru că ura este otrava fără leac, iar frica alimentează perpetuu comportamente conforme. Mesajul final al cărții acesta pare să fie, când creștinii și sarazinii descoperă un inamic dintr-o altă dimensiune, cu o forță distructivă colosală, gata să-i anihileze deopotrivă și să le strice astfel „jocul” de-a cruzimea și războiul. Iar asta m-a dus cu gândul la Amos Oz și la percepția lui privind conflictul israeliano-palestinian, punctul de vedere al acestuia fiind dezavuat (cum altfel?!) de ambele tabere (a se vedea romanul Iuda sau culegerea de eseuri Cum să lecuiești un fanatic).

Ca tehnică sau meșteșug prozastic, ni se propun flash‑back‑uri, relatări caleidoscopice care mai apoi se încheagă într-o pastă narativă alertă, bine forjată, al cărei lustru este produs de un spirit poetic bine strunit, gata să dea profunzimi umane protagoniștilor, iar în contra-balans sunt propuse intarsii ironice, prin care o anumită detașare de text este exact acel spațiu de protecție sau de recul necesar oricărui autor ce nu vrea să se identifice total și periculos cu ceea ce se petrece în orizontul de acțiune al personajelor sale (ca reproșuri, aș  nota inflația punctelor de suspensie, un procedeu facil de-a inventa misterul în registru minor, dar și o prea des invocată prezență a cititorului în pânza narativă, ceea ce induce un patetism de context). Prim-planul îl au rolurile masculine, ceea ce e firesc dacă ținem cont de ambianța istorică și de locațiile propuse, atât cele din mediul creștin, cât și cele din arealul musulman. În privința femeilor, acestea ocupă un loc special în compoziția romanului. Două dintre ele (Zhiva și Aetheria Locasancta) sunt clarvăzătoare, ființe cu acces spre lumea nevăzută, hotărâtoare în ordinea destinului, iar o a treia, Matilda de Melitene, vicontesă de Melitene și Benedictiana, este mai degrabă o frumusețe rece, lipsită complet de senzațiile voluptății, fără sânge în vene, un fel de statuie vie de porțelan, soție credincioasă, fidelă, dar complet străină de ceea ce poate fi numită dragoste trupească. Cele trei personaje fac o conexiune cu planul parabolic, senzualitatea fiind cu totul minimală. În întreg romanul, avem doar două scene cu ecou erotic, dar de intensitate foarte slabă, de fiecare dată protagonista fiind Zhiva, nu printr-o acțiune directă, ci accesând vibrațiile unui imaginar fecundat de dorință, imediat cenzurat de împrejurările ce-i dictează reprimarea drastică a trăirilor secrete.

Dincolo de grija de a-și ține personajele de dârlogii propriului plan al povestirii, Bogdan Boeru este foarte atașat de ideile subsidiare, cele care dau sens simbolic narativului de bază. Într-un dialog zămislit de imaginația Zhivei, partener al discuției fiindu-i Ademar, vicontele de Benedictiana, soț al Matildei, aceasta îi va dezvălui ceva cu privire la cauzele ce au determinat o anomalie temporală (oprirea timpului din curgerea sa fizică): „Ceea ce vedem este rezultatul acțiunii a ceea ce nu vedem, iar ceea ce nu pricepem, dar nu îi putem nega existența, trebuie să se desfășoare după un plan care ne depășește gândirea, dar un plan, cu siguranță” (p. 234). Cam aceeași idee l-a făcut pe Horia-Roman Patapievici să scrie că sensul vieții poate fi gândit „ca o aducere la vizibilitate, prin felul nostru de a vedea, a părții de nevăzut din lume și din fiecare” (Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul). Portanța nevăzutului în lumea umană este colosală, iar clarvăzătorii caută să descifreze o infinitezimală din acest spirit obscur aflat în umbra perpetuă a existenței. Zăcământul nevăzutului capabil să croiască destinul individual, precum și pe cel colectiv rămâne, cu tot acest efort de clarviziune, practic intact.

O a doua idee este chiar decisivă din perspectiva ansamblului parabolic. Cealaltă clarvăzătoare, Aetheria Locasancta i se adresează emirului Dawud al Hakim ibn Khalid, prinț de Hama, cultivat în filosofia și literatura antichității romane, bun cunoscător al lui Apuleius, a scrierii acestuia, romanul picaresc Măgarul de aur, din care citează adesea și meditează cu profunzime. Dorind să-i explice emirului de ce șarpele năpârlește și tinde să-și muște coada, călugărița-peregrină spune: „Ambele se referă la același lucru: la regenerare, la ciclicitate. Făcând asta, șarpele devine sinonim timpului rotund. De fapt, asta e singura șansă de a accesa nemurirea: printr-o eternă înnoire!”. Trimiterea la Nietzsche și la una dintre ideile de bază ale filosofiei sale, eterna reîntoarcere a aceluiași, este directă. Sensul lumii este unul circular, marcat fiind de o ghilotină a istoriei ce aruncă lumea, periodic și inexorabil, într-un dezastru al purificării prin foc (focul mistuie atât Benedictiana cât și abația imaginată de Umberto Eco), dar acesta nu e sfârșitul: Zhiva va găsi rostul secret, nevăzut, al catastrofei drept premisă a instituirii altui început – „Focul este singurul mediu în stare să transforme în profunzime esența lucrurilor. /…/ Focul este spațiul dintre punctul final al unei fraze și prima literă a următoarei” (p. 336). Intervalul dintre două purificări prin foc nu este decât ocazia omului de a-și încropi o istorie, adică de-a avea acces la memoria de sine și de-a face plauzibilă mărturia – singura probă a posibilității de-a fi mai degrabă decât de-a nu fi.

În Benedictiana, miracolul este mereu sub ochii cititorului; un spectacol cu personaje ilustre, unele cu miez istoric, altele cu unul zămislit din vălurile sofisticate ale aparenței. În ce mă privește, spre meritul autorului, le prefer pe cele din urmă.

[1] Bogdan Boeru, Benedictiana, RAO, București, 2022 (p. 369)