LECTURI PARALELE

Carmen Neamțu
eseistă, Arad

Călătorie cu o sirenă cu părul auriu și ochi de chihlimbar

Până de curând, în raftul bibliotecii Dianei Dobrița Bîlea s-au adunat șapte romane. Tot atâtea cât culorile din curcubeu. Între timp a venit momentul să amestece culorile și să realizeze altă variantă de culoare sau cel de-al optulea roman[1]. O carte pe care n-o pot lăsa din mână nici cititorul inocent, captivat de acțiune și suspans, nici criticii, preocupați mai ales de stilistică, de tehnici narative, de realizare a personajelor și de simboluri. 

Acțiunea romanului îmbină evenimentele reale cu legende și mituri din ținutul dunărean, vise, premoniții, coincidențe bizare și taine, toate așteptând să fie descifrate. Indicii spațiali ne transpun în zona Constanța – brațele Dunării – București, undeva la munte, până în îndepărtatul Peru. Plus lumea largă unde va călători sculptura realizată de protagonist, un artist român intrat în cele din urmă în anonimat/universalitate.

În timp, acțiunea se petrece în zilele noastre, întâmplările sunt narate cronologic, fără răsuciri și rememorări complicate. Romanul rescrie într-un mod original mitul meșterului Manole, omul mistuit de focul creației. De altfel, în roman e amintită o variantă bulgărească a baladei, în care constructorul-șef, Manoil, le cere meșterilor săi să-l zidească în pereții mănăstirii pentru ca aceasta să dureze peste veacuri și el să fie cinstit de-a pururi de breasla constructorilor. În roman, Augustin e un pictor/sculptor care vrea să realizeze opera perfectă, dar destinul îi rezervă o viață de suferință. O avalanșă și o haită de lupi îl mutilează, rămâne fără o parte a antebrațelor și cu nervii optici distruși. Încearcă să se sinucidă, dar nu reușește. Orb și cu proteze bionice cu simț tactil alege sculptura în lemn. Muza e aceeași fată dunăreană care îi inspiră lucrarea, „Domnișoara Wind Rose”. Se chinuie neîncetat pentru că nu reușește să prindă misterul adevăratei fete, Roza Ventura. Rugile fetei împreună cu o salcie sau în scorbura teiului negru nu-l pot ajuta. Nici iubirea ei, nici perspectiva întemeierii unei familii, pentru că află că e steril. Nici psihologii consultați, nici medicul chinez care practică acupunctura. Pleacă în Peru la șamanii shippibo, vindecătorii de suflet. Se întoarce de acolo liniștit și echilibrat, cu revelația că sculptura va fi desăvârșită când se va colora în nuanțe inefabile. Le vede cu ochii minții, dar nu e suficient. În cele din urmă alege să moară pentru a trăi prin opera sa. Se va sacrifica, își va lăsa inima să se mute în pieptul altuia care îi va desăvârși lucrarea.

Autoarea reușește să realizeze un personaj credibil, artistul Augustin. Să-l surprindă în discuții importante despre destin, predestinare, libertate, artă, perfecțiune, inimă versus minte, frică, sensul vieții, Dumnezeul din noi. (Cu Petre, colegul pictor, Roza, părinții, cu doctorița Alina, cu Alejandro, unul dintre șamanii de pe malul râului Ucayali, cu depresiva Lucy etc. Se vorbește mult în roman, în argumentații, se face risipă de cultură, se amestecă Aristotel, Nietzsche, Nichita, Biblie, William Blake, Newton, Sartre etc.) Să-i prindă complexitatea prin gânduri, vise, revelații și în relația cu celelalte personaje și cu natura. El se simte bine în arealul dunărean și în timpul avalanșei, un copac îi apără cufundându-l în desișul ramurilor.

Un al doilea personaj memorabil este Roza Ventura/Wind Rose, o știmă a Dunării (o sirenă din mitologia românească, numită în Bucovina „Femeia gârlei”, iar în Munții Apuseni, „Vâlva Apei”) și om în același timp. Se ivește la început dintr-o scorbură de plop negru, care-i era prieten, apoi din floarea de mac de pe marginea digului. Înoată cu peștii cei mici ca să-i abată spre ascunzișuri și să-i ferească de plasele pescarilor. E prietenă și cu șacalii, rațele și caii sălbatici. Crede în spiritele copacilor. E o ființă intrată în mitologia dunăreană și muză „cu părul auriu și cu ochii de chihlimbar” care îi lasă iubitului în barcă cordonul de la rochia largă, semn că s-au întâlnit cu adevărat și s-au iubit. Capabilă să se lumească, să devină Anuța, dansatoarea la bară și fata cu pisica. Femeia liberă și generoasă, dispusă să dăruiască fără a primi atât cât ar merita. Conștientă că Augustin își iubește mai mult creația decât pe ea însăși. Cea care are premoniția din incipitul romanului, care se va împlini în final: „tu o să mă iubești abia după ce vei muri și vei învia...” (p.7)

Părinții lui Augustin sunt alte personaje reușite. Tatăl, om prosper de afaceri, e prezentat în antiteză. E pragmatic, conștient că munca fiului nu-i va aduce foloase materiale. Îi unește însă hotărârea, perseverența și generozitatea. Mama iubitoare și sensibilă, amintind de măicuța din Miorița, suferă, se revoltă, acceptă cu greu decizia fiului și, în final, îi înțelege sacrificiul. Părinții merită să fie „recompensați”, de aceea copilul care se va naște va purta numele lor, Constantin-Nataniel.

Dintre personajele episodice se remarcă tânăra americancă Lucy, depresivă, cu două tentative de sinucidere, care caută calea de a călători până în lumea iubitului mort. Suferința ei pune în discuție o întrebare răvășitoare: „De ce nu ne vor morții cu ei, Augustin? Ce contează că trăim sau murim! Important e să fim cu aceia pe care îi iubim!”. (p.167) Și, în oglindă, Felician, tânărul care primește o nouă inimă și care reușește, prin telepatie, să comunice cu artistul, fiecare din lumea lui. Astfel nu se explică cum băiatul acesta necunoscător de artă ajunge singur la concluzia că sculpturii îi lipsesc tocmai culorile pentru a fi completă. Și cum el, împreună cu Petre, fură lucrarea, la îndemnul de dincolo de moarte al lui Augustin.

E de apreciat apoi documentarea bogată legată de ceremoniile ayahuasca din Peru, șarpele cosmic și alte simboluri animale. De pildă, Augustin va dobândi, în urma experienței din Peru, corpul jaguarului, care nu se teme de moarte pentru că a trăit-o, a supraviețuit și a renăscut, dobândind astfel adevărata putere.

Finalul romanul este inedit, pune pe gânduri, incită la interpretări noi. Sculptura călătorește în multe țări, fiind expusă în galerii internaționale, trece prin case de licitații din SUA, prețul ei de vânzare crește. Călătorește, cu autor necunoscut, la un moment dat se crede că ar fi un oarecare Asley Rossi. Se întâmplă așa, pentru că cel care a creat-o cu adevărat a renunțat la orgoliu, considerând că lucrarea nu-i mai aparține, e a lumii care a făcut posibilă realizarea ei. Și-a schimbat titlul original (aluzie transparentă la „Domnișoara Pogany”) în „The moon-eyed girl”, adică „Fata cu ochii de lună”. Ochi care ar aparține unor indieni din Mississippi, unor hibrizi între oameni și extratereștri sau pur și simplu unor extratereștri. Se introduce, astfel, în roman, o temă discutată/discutabilă. Acum lucrarea se găsește la Louvre și pe umărul ei stâng s-a mutat semnul în formă de copac, același cu semnul de pe umărul copilului născut de Roza, dar visat de Augustin cu mult înainte ca să se nască. Semn pe care îl avea și artistul. Așadar, în ADN-ul lucrării curge sângele românului Augustin Manu, cel mai recent artist pasionat de creație, închipuit de Diana Dobrița Bîlea.

^[1] Diana Dobrița Bîlea, Fata cu ochii de lună, Editura Junimea, Iași, 2023.