LECTURI PARALELE

Doina Adriana Nicolăiță
poetă, Pecica

Efectul fata morgana[1]

Camelia Chifor ne surprinde cu o nouă carte de poezii, cu un titlu șocant, în stil personal,  Învecuiri înnisipate (2023).

Poeta își proiectează neliniștile, căutările sinelui prin propria creație, ilustrându-și diferitele disponibilități de interpretare într-un parcurs îndrăzneț.  Fie atunci când se așază în habitatul cultural cunoscut cu monografia literară Condeie pecicane (2017), fie cu piese de teatru într-un act, în Singurătăți comune (2021), fie când scrie versuri: Cinabre și maci (2022) și, mai nou, Învecuiri înnisipate (2023). Volumul cuprinde șaptezeci și șapte de poezii de dimensiuni restrânse, dar de o sensibilitate și profunzime încântătoare, reflexiv-meditative, cu accente anecdotice, într-un stil plin de naturalețe și eleganță.

Dacă  volumul anterior de poezii se contura între Cinabre și maci, între focul vulcanic și focul țâșnitor al macilor spre cer, noul volum schimbă perspectiva. Atenția și sensul căutărilor autoarei se îndreaptă acum spre: I. Învecuiri înnisipate și II. Învecuiri velurice, după cum sunt denumite, intenționat provocator pentru cititor, cele două secvențe care structurează cartea. În fapt, imaginarul poetic se construiește în jurul metaforelor-simbol: „nisip” și „velur”.

Urmărind semnificația titlului Învecuiri înnisipate, descifrat în conținutul cărții, deducem că autoarea dezvăluie un anume fel de a trăi, vecui, în  „întinderea nisipoasă” (p. 52), sub vastitățile de nisip copleșitoare, inundabile, am putea zice.

Camelia Chifor redescoperă deșertul, cu toate accepțiunile lui, deșertul teluric, deșertul vieții. Eul poetic reflectă misterioasa cultură egipteană „înnisipată” – învăluită în nisip, pe care o contemplă cum iese la lumină, precum „tectonica gândului” (p. 65). „Sub pulberea/ de veacuri pisate/ se ascund/ Regii lumii”(p. 43). În fața deșertului, poeta trăiește efectul fata morgana între veșnic și trecător:

„Mările lumii/ de infinit albastru/ se încheie/ pe țărmul înnisipat/ în infinitatea/ particulelor strălucitoare./ Din larg/ nisipul pare veșnic” (p. 48).

Lexemul „nisip” trimite la praf mineral, la granule fine de rocă, sfărâmătură de stânci, la pulberea de pe malurile mărilor, de prin pustiuri și de aiurea. Pietrele din volumul anterior, „cinabrele”, s-au mistuit în pulberi fine, acoperitoare. Nisip peste tot, insinuându-se, ușor, ideea de deșertăciune sugerată de versul eminescian: „Peste toate o lopată de țărână se depune”(Scrisoarea I).

Din aceeași familie lexicală face parte și verbul „a înnisipa” care trimite, conform dicționarelor, la a umple cu nisip, a acoperi cu nisip. În sens conotativ, „a construi pe nisip” sugerează un fundament mișcător, nesigur sau o lucrare provizorie.

Din debutul cărții, în prima poezie, vocea auctorială declamă: „Viață, eternă ce ești,/ am scris pe nisip/ numele tău!” (p. 15).  Subtil, se infiltrează ideea precarității, sugerată prin antonimia etern-trecător, nimic nu e veșnic, totul se strecoară ca nisipul printre degete. Prilej de reflecție asupra condiției umane:

„O viață de om –/ o picătură de apă/ într-un ocean/ sau/ o particulă de nisip/ într-un deșert...”(p. 54).

Cel mai încărcat de semnificații, șocant dintru început, este substantivul cu rezonanțe arhaice, Învecuiri (derivat de la veac).  Îmbătrânit de veacuri, atemporal, pare sufletul autoarei: „Veacul de-o seamă cu mine/ s-a topit în nisip” (p. 49), „am rămas cu mințile/prin alte secole” (p. 34). Poeta se caută asiduu pe sine, trăind procese profunde de regăsire, de recalibrare a propriei ființe:

„Deschid fereastra.../ văd ce nu este/ și nu văd vecia/ înfiptă toată în clipa mea” (p. 37). Ideea centrală a cărții este pendularea între etern și efemer, uimirea în fața halourilor vieții: „Etern este doar nisipul” (p. 56).

În secvența a doua a cărții, Învecuirile devin velurice, se catifelează. Poeta preferă o invenție lexicală, posibil proprie, veluric, derivat de la velur, cu înțelesul de țesătură de pluș, material textil, catifea. De data aceasta, Camelia Chifor înclină spre rezonanța limbii franceze, din care provine cuvântul (velours).

Tonurile devin îmblânzite, totuși, grav-meditative: „Noaptea/ de velur negru/ îmi îmbracă visele/ cuibărite/ în faldurile sale” (p. 74). Învăluirile lirice, nisipoase în prima parte, devin de catifea sub mângâierea protectoare a divinității, în partea a doua a volumului: „Mă-nvălui/ în velurul nopții/ fremătător și bleumarin”. (p. 88)

Camelia Chifor se afirmă prin originalitate și naturalețe, cât și prin firesc și eleganță, propunându-ne teme de reflecție despre timp și spațiu, în deplinul tumult al existenței. Stilul său atractiv și ademenitor la lectură va fi cu siguranță remarcat de cititorii cu gust și subtilitate.

[1] Camelia Chifor, Învecuiri înnisipate, Editura Azbest Publishing, 2023.