LECTURI PARALELE
Doina Adriana Nicolăiță
poetă,
Pecica
„Îmbibate de albastru, de soare, degetele scriu în culori”[1]
Volumul de poeme, Însoriri în sâmburele liniştii (2022), al poetei, prozatoarei, traducătoarei Sonia Elvireanu, este expresia unei altfel de viziuni lirice asupra unui „timp răsturnat”(p. 38), a „singurățății zuruind pe piatră” (p. 58), în care „visul e viul și viul e vis” (Punct de foc).
Încă din titlu transpar preferințele auctoriale spre metafora deschisă și forța sugestivă a simbolului – în „sâmburele liniștii” germinează atotcuprinzătoare creația, după care însetează orice creator. Miezul sâmburelui devine râvna căutărilor poetei, a stărilor translucide.
Proiectându-se liric într-o grădină edenică, poeta transcende realitatea pandemică (martie 2020 – martie 2022), propunându‑ne o rețetă a frumuseții pierdute și redobândite, într-o Frenezie singulară (p. 78). Poezia devine o incantație lucidă, un refugiu în solitudini însorite, meditativ-introspective, un spectacol de culoare, de arome (de smochin, măr, cireș) sau de miresme ale feluritelor ierburi. Trimiterile la parabolele biblice frăgezesc stările, trăirile, le fac să înverzească precum toiagul profetului.
Pe tărâmul insulei sale, poeta sondează multiplele valențe ale „tăcerii”, descoperind sensuri noi ale ”tăcerii de dincolo de tăcere” (p. 22). Astfel, Freamătul tăcerii devine unul din laitmotivele cărții, sugerat în titlurile unor poeme: Rostirea tăcerii, Cântecul tăcerii, Doar tăcerea. Înțelesul cuvântului „tăcere” dobândește subtilități profunde. Este văzută ca o prezență subtilă, într-o liniște ascetică, ataraxia – spre care accede poeta. O trăire intrinsecă, cathartică, cât și extrinsecă: „pași adumbriți de tăcere”, „tăcerea de ceață”, „tăcerea ca perla-n adânc”, „tăcere întinsă-între noi”. Tăcerea ”susurând” conduce spre stări extatice: „tăcere de rai”, „sacrul răscolește pulberea tăcută”.
Remarcabil pentru întregul demers liric urmat de autoare este poemul Fără cuvinte : „Mă învârt între tăceri și cuvinte,/ nu mai caut în stranii depărtări,// am găsit rostul firesc,/ înflorirea,// minunea nu este doar în privire,/ tac, ascult înflorirea”. În mijlocul tăcerilor ostile sau impuse, poeta descoperă „splendoarea înfloririi, Învierea”, recuperarea sacralității, a misterului, a forței regeneratoare. Giuliano Ladolfi, menționat într-o referință critică pe coperta a IV-a a cărții, întărește afirmația: „Înflorirea e metafora trecerii timpului, a vieții și a speranței. Poezia însăși e înflorire de cuvinte”.
Aflată, în mod irezistibil, sub Ispita poemului, creatoarea fuzionează pe deplin cu actul creației: „trăiesc în acel joc fascinant de cuvinte în care se/ rostogolește/ neîncetat lumea și eu, toate lumile care au fost și/ vor fi,/ ca un cântec venit de foarte departe ori de foarte aproape...” (p. 60).
În spațiul literar insular-simbolic revelat, surprins între poemul Pe nisipul din insula mea și ultimul poem – În insula mea, autoarea se retrage în tăcere, așteptare, singurătate ca într-un sanctuar circular unde „umbrele mării tale cioplesc visul”, „pe țărmul de cuarț sidefat”, sub „ochii cerului”.
În poemele din Însoriri în sâmburele liniştii, Sonia Elvireanu ne propune o Altă vedere, o nouă viziune asupra ascensiunii scării către cer: „crește în noi/ un copac verde,/ își întinde ramurile,/ scară înflorită pe care urcăm” (p. 75), o altfel de scară decât cea a lui Iacob.
Sub „irizările luminii” și adâncită în tăceri lăuntrice, între revelație, căutare, așteptare, miracol, poeta Sonia Elvireanu oferă cititorilor „darurile” sale, cu delicatețe și largă generozitate: „Să nu uiți să iei cu tine însoririle mele,/ în Împărăția de la Soare Răsare unde te voi aștepta”.
[1] Sonia Elvireanu, Însoriri în sâmburele liniștii, Ars Longa, Iași, 2022, p.161