LECTURI PARALELE
Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă, Arad
Poezia de dincolo de ferestre
Eugen Bunaru este poetul care trăiește intens în orizontul literaturii. Necondiționat și nesilit de nimeni, ca un îndrăgostit, niciodată vindecat de ea și, poate, ca un refugiu în urma neajunsurilor existenței. Scrie și publică poezie, recenzii, portrete literare în reviste importante, este prezent în antologii. Îndrumător al Cenaclului literar „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, începând cu anul 1996, a îngrijit mai multe antologii ale cenaclului. De asemenea, a coordonat mai multe numere ale suplimentului literar Forum studențesc, serie postdecembristă. Astfel, a intrat în contact cu textele mai multor tineri scriitori. Provocat, a început să scrie tot mai bine și să devină mai vizibil. Nu că n-ar fi scris poezie valabilă și înainte, dovadă seria de comentatori ai cărților sale. (Am numărat, de la Al. Cistelecan și Marin Mincu până la ș.a., 23 de nume avizate în domeniul criticii literare).
Metaforic spus, noua sa carte de poezie[1] e un Lindenfeld livresc, un spațiu al singurătății de oriunde, în care se întrezăresc fantome ale celor plecați sau dispăruți. Textele sunt narative, de o narativitate care nu exclude exemplarul și semnificația. Prozaice și impregnate de lirism. Confesive, nostalgice, dar atinse de aripa postmodernismului, de un „lirism spiritualizat” (Cornel Ungureanu). În această formulă, intră și poetul care devine actor principal, dar și „spectator fascinat”. „Ora inexistentă” sugerează un indice atemporal, spațiul e mai exact, Timișoara și arealul bănățean care provoacă introspecția poetică. Peisajele lirice migrează de la centru, din Piața Revoluției cu Catedrala, înspre Piața Traian, Piața 700, Cimitirul Eroilor de pe Calea Lipovei, Piața Primăriei Vechi până la restaurantul Lloyd sau „birtul zorilor”, loc al reîntâlnirii cu un poet cu al cărui spirit Eugen Bunaru simte că ar avea afinități. O ultimă poezie din carte transcrie această fantezie care brodează în același timp o apreciere aparte pentru Mircea Ivănescu. În acest spațiu atât de familiar poetului apar prietenii alături de care retrăiește atmosfera de dinainte de Revoluție. Atunci, deși doar cerul era „liber” și teama le „dădea târcoale”, rămâneau „întărâtați de un fir de speranță/ și bucurie oarbă”; Petre Stoica, poetul-emblemă cu „zâmbetul lui bun și cald,/ De Poet și de om”; poetul „periferiei” care ar putea fi Ion Monoran, Gheorghe Pruncuț sau Ioan Crăciun, autori paveldaniști; Plăcintă, fost plutonier M.A.I., acum pensionar; boschetarul Ion. Dacă spațiul rămâne același, vremurile se schimbă. De la timpurile imperiale la cele interbelice, de la epoca torturilor și a fricii, la cea a anticomuniștilor, „foști comuniști” și a extremiștilor, a maidanezilor și la acei „boși ai cetății”, profitorii Revoluției.
Textele transcriu câteva scenarii lirice care circumscriu un poligon de trăiri cu laturi tangente la același cerc al memoriei și al amintirilor. Poetul e hipnotizat de realitate, dar mai ales de întâmplările lăuntrice. De aici, atmosfera de ceață, de umbre, de mistere. Lucruri așezate „în colbul absolut al memoriei” cum o spune însuși poetul într-un edificator „Prolog (dă-dămult, mai dă-dămult)”. Nu întâmplător e citat aici Caragiale. Asemenea ilustrului scriitor (care ascundea o fire sensibilă, lirică, a scris și poezie), poetul timișorean vede multe din „Unghiuri & priviri” diferite și simte un „Carusel” de trăiri, privind oameni și obiecte care îi trezesc amintiri. Zgura vremii și întâmplările țin de un mizerabilism (care presupune pesimism și disperare) îi definesc „(I)maculata vedere”. Balanța trage însă, fără tăgadă, înspre puritatea copilăriei și a vârstelor curate. Realitatea incită la semnificații profunde. Până vor fi descifrate, intră într-un „Album greu de tăcere”. (Între ghilimele am numit cele patru secvențe ale cărții).
În 24 de poeme, obiectivul de filmat se mută în spațiul securizant al copilăriei, al adolescenței și al juneței. Atmosfera se învăluie în „mireasma unui alt anotimp”. Obiectele din camera inimii „palpită”, vibrează toate la unison, retrăind vremurile apuse: „o carte pătată de rugăciuni”, pendulul imperial, pianul Petroff, o vază de porțelan chinezesc etc. Textele devin melancolice, dar nu leneșe, ci păstrând nealterat „un tonus elevat al tensiunilor semnificante” (Marin Mincu). Au miros de lăcrimioare (florile preferate ale poetului) și gust „de nucă verde-amară”. În acest oximoron dulce/ amar se consumă existența poetică, ființa trece „podul subțire” dintre vârste, exprimându-și astfel bucuria de a trăi: „Pe cer strălucea luna imensă din evul mediu/ ori din noaptea polară. Oricum știam dintr-odată/ că poți să fii fericit fără niciun motiv coerent/ la 70 de ani bătuți pe muchie (de cuțit)”.(p.56). Și în iubire sentimentele oscilează între „bucurie difuză” și regretul neîmplinirii. Poetul reușește să compună delicate poeme de dragoste. Femeia e o „prințesă a periferiei” adulmecată de „nările flăcăului tomnatic ieșit intempestiv/ pe alei să adulmece în amiaza târzie/ de vară mici picături erotice și dâre albe/ prelinse dinspre destinații arzătoare/ necunoscute” (p.55). Cei doi parteneri sunt incompatibili, între ei e „un zid fâlfâind/ translucid”, sugerând o ruptură inevitabilă. Pentru că el e un romantic care admiră personajul jucat de Humphrey Bogart în Casablanca, pe când ea „se plictisește, nici nu te ascultă”.
Sunt în volum și câteva considerații despre poet/poezie care pot compune o artă poetică. În poeme ale singurătății celui care scrie mai ales noaptea care îl recunoaște „ca pe unul de-al ei”. Uneori proclamă supremația cărților care acoperă câmpul și pe care le răscolește și cercetează vântul. Alteori poemul e o „pată de sânge”, implică „fumul bătrân/ și binemirositor al unei jertfe necunoscute”, adică presupune meșteșug, muncă creatoare. În sfârșit, în alt loc prorocește „decesul poemului” odată cu sfârșitul poetului, intrând în uitare ca „o petală de neant/ sclipind orbitor în cavoul unui vers”.
Transcriu, în încheiere, poezia mea preferată din volum, o elegie postmodernă:
„Se ițesc stelele sus. Sus.
Astăzi toate pe lume s-au dus-spus.
Între mine și tine cerul plin e
de mistere, muzici de sfere.
Astăzi toate s-au dus-spus –
ici-colo mai șiroiește pe cruce
Iisus. Sus. Și fața-i străluce
sub picături de sânge. Sus. Unde
nici pasărea plânge. Dar mă-ntorc
și vă întreb apăsat: veșnicia
s-a născut la sat? Astăzi toate
pe lume s-au dus-spus.
Tolstoi e un poet rus?” (p. 76)
Două observații am, o addenda la text:
- E adevărat. Toate s-au scris. Numai că aceste toate pot fi rescrise altfel, cum spune undeva Borges. Dând la iveală opere originale care să-și câștige veșnicia. Nemurirea.
- Tolstoi există și va exista cât va fi viață pe pământ, ca un remarcabil prozator/romancier rus/universal. Va fi cu siguranță un artefact care va fi descoperit de paleontologia culturală a viitorului.
Repet ce-am scris la început. Poetul trăiește în universul cărții. Participă la lansări de carte (p. 85), la serate literare (p. 78) la care citesc și dau autografe poeți noi. Pentru ei, Eugen Bunaru are un singur răspuns: „Et ego in Arcadia”. Dovadă că nu-l sperie concurența literară. Dimpotrivă, îl provoacă și-l obligă.
[1] Eugen Bunaru, Ora inexistentă, Casa de Pariuri Literare, 2022