LECTURI PARALELE

Gheorghe Lazea
eseist, Brașov

Cărările ce duc la moară[1]

Poet din vocație, filosof dintr-o chemare a neliniștilor interioare, dascăl mai mult din obligație, Ovidiu Someșan a devenit și un istoric de referință pentru Buteniul natal și pentru împrejurimile acestuia. El știe foarte bine că orice om este și se simte un centrum mundi. Iar când acest om se statornicește undeva, acest undeva devine un veritabil caput mundi, chiar dacă locul e departe de a fi vreo Mică Romă a României. Ca un veritabil istoric, Ovidiu Someșan reușește, în cărțile sale de istorie locală, deloc puține la număr, să evite capcanele alunecării într-un patriotism local fălos, în daco-patie, traco-manie ori proto-cronie. Rămâne lucid și obiectiv, cum îi stă bine oricărui filosof autentic și temperează, cu fine nuanțe, poetul din sine, cenzurându-i, când este cazul,  propensiunile spre hiperbolizarea subiectului scriiturii sale.

Ovidiu Someșan știe unde să caute documentele  necesare, știe să lucreze cu ele și, mai ales,  știe să le scoată la lumină secretele ascunse în amănunte care scapă altora. El poate să facă dintr-un subiect aparent banal – unde  și-a găsit Slavici „moara-i cu noroc” și cine mai știe astăzi ceva despre această găsire – ,  un subiect pasionant chiar și pentru un cititor care nu cunoaște nici locurile, nici toponimele invocate în carte. În demersul său reconstitutiv, Ovidiu Someșan fixează un prim jalon important – fenomenul lotriei, specific zonei unde pădurea se învecinează cu pusta, și unde calul iute îl duce pe lotrul îndrăzneț dinspre locul faptei spre adăpostul în care își ascunde prada. Și unde, nu rareori, transformă prada zornăitoare în tărie pentru astâmpărarea neliniștilor care-l macină. Căci „Bea Cercel în birt la Mocri/ Poterașii bat pă Codri”! Birtul în care adesea zăbovea acest Cercel, „voinic frumos/ Puternic, vânjos/ Înalt cât un brad”, alături de alți asemenea voinici este în zonă un veritabil Birt al Lotrilor, situat în apropierea satului Iercoșeni. Despre acest sat, autorul ne spune că-și trage numele din maghiarul árok, care înseamnă șanț sau groapă. Emilia Iercoșan, poeta țărancă deseori invocată de Ovidiu Someșan, știa de la maica ei, că satul a fost în illo tempore un loc în care s-au pripășit lotrii „cu speranța că vor scăpa de nedreptățile îndurate sub alte zări”.

După ce prezintă fenomenul lotriei și după ce face o incursiune bine documentată în istoria satului Iercoșeni, atenția istoricului nostru se îndreaptă „doar pe linia raționamentelor” spre faptul că familia Bittó, cumpărătoare a moșiei Șilindia pe la anul 1815, construiește un birt „la nici 150 de metri de hotarul răsăritean al satului Iercoșeni, care făcea parte din moșia cumpărată. Birtul acesta devine, curând, pentru lumea satelor din jur Birtul Lotrilor. Prin pana lui Slavici, cizmarul Ghiță din Ineu, cu familia, pleacă „cu o căruță sau poate cu două” și pe drumul scurt și bun, după „un ceas și jumătate”, urcă un pripor și face „cotitura de la Moara cu noroc”. Adică, ne spune Ovidiu Someșan, moara cu noroc se afla la aproximativ 11 km depărtare de Ineu. Iar Slavici ne spune că Ghiță al lui „în două ceasuri putea să meargă călare și pe căi ascunse la Ineu și în alte două ceasuri, până se întunecă, să se întoarcă dimpreună cu Pintea la Moara cu noroc”. Deci, avem lotrii, avem birtul de la ”Moara cu noroc” și pe birtașul Ghiță, cu soție, copii și soacră. Nu departe de moară, „turnul țuguiat al bisericii din Fundureni, învelit cu tinichea”, după cum ne spune Slavici. Pentru Ovidiu Someșan, „testul suprem care poate confirma sau infirma identitatea nuvelei cu realitățile satului Iercoșeni îl reprezintă analiza geografică”. O analiză sprijinită și pe câteva fotografii făcute cu drona, fapt caracteristic pentru Ovidiu Someșan care nu lasă, niciodată, să-i scape vreun argument sau vreo dovadă folositoare ipotezei de la care pornește.

Dintre lotrii invocați, întâmplarea, cred eu că una îndelung căutată, îl pune în fața lui Ovidiu Someșan pe Cristea Arghil, urmaș al lotrului Cristea Nicolae. Apar și o fotografie veche și un testament, întocmit în aprilie 1920. Pentru iscoditorul nostru istoric se ivește deci „cel mai bine documentat lotru al veacului XIX, de pe valea de mijloc a Crișului Alb”. Mai lipsește doar Lică, sămădăul din nuvela lui Slavici. Identificat detectivistic, pe jumătate, de Ovidiu Someșan în persoana lui Toader din Cherteș, „sămădău la porcii moșierului Bittó în Șilindia.” Împreună cu un Ciul din Ineu, acesta fiind cealaltă jumătate, avem „posibile prototipuri folosite de Slavici pentru a-i da viață lui Lică Sămădăul”.

Incursiunea lui Ovidiu Someșan spre Moara cu noroc a lui Slavici nu este doar între istorie și geografie. Poetul și scriitorul nu puteau rămâne indiferenți la truda istoricului alături de care își duc existența. Și ne pun în față o carte pasionantă, foarte bine scrisă, care ne dezvăluie o lume ai cărei oameni au plecat nu demult la strămoșii lor, lăsându-ne moștenire cărți poștale, testamente, toponime și câteva cruci de lemn „împodobite cu țircălamul”. Din când în când, un spirit iscoditor precum cel al lui Ovidiu Someșan se oprește în fața vreunui astfel de „supscrisu”, se gândește, apoi trudește și ne pune în față o carte pasionantă care face ca  ulițele satelor de odinioară, „bătătorite de copitele cailor care i-au purtat în spate bucuriile și necazurile” să audă printr-o carte deschisă ecoul unor fapte care vorbesc despre „nuanțele bucuriei” și despre „bucuria nuanțelor” aflate în orice istorie locală. Dar numai dacă aceasta îl întălnește pe cel menit s-o scoată la lumină din „șanțul” uitării”!

[1] Ovidiu Someșan,  Moara cu noroc. Între istorie și geografie, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2023