LECTURI PARALELE

Alexandru Moraru
eseist, prozator, dramaturg, Timişoara

Legende și glorii în matca timpului[1]

Când, la invitația unui amic, în anul 1975, am vizitat întâia oară Buziașul, m-a uimit un aspect: numărul mare de unități de agrement pe „metru pătrat”. Dughene, chioșcuri, baruri, terase, restaurante, grădini de vară și, deasupra lor, faimosul cazinou. Lume cât încape, tarafuri, fanfare, suvenire de toate nuanțele și formatele. Oferte gastronomice  non-stop, numai bune să potolească apetitul descătușat al mușteriilor. Băutură la discreție – sucuri, bere, spirtoase selecte și țigări fine, de import. Iar pentru copii – dulciuri, jucării și înghețată din belșug, bașca alte bunătăți din care se înfruptau pe întrecute.

Sosiți din diverse zone ale țării, oamenii se relaxau, parte profitând de tratamentul balnear, parte savurând, pur și simplu, ambianța plăcută a locului. Era o atmosferă deosebită, reconfortantă, întreținută de-o infrastructură materială remarcabilă și de generozitatea naturii regăsită deplin în dimensiunea și frumusețea parcului înconjurător. Acolo unde, printre „brazi și păltinași”, se hârjoneau veverițe sprintene, iar trilurile păsărelelor nu mai conteneau. Rar bancă să nu fi fost ocupată de vârstnici sau tineri care se odihneau la umbra (și răcoarea) binefăcătoare a copacilor maiestuoși. Iar seara, solitari sau perechi, oamenii ieșeau la plimbare, parcurgând vestita Colonadă din lemn traforat –  reper distinct al așezământului și prilej de etalare a toaletelor mai mult ori mai puțin protocolare. Dincolo de parada modei, însă, prima latura socializării, a deferenței stimulative, aici, în liniștea și pacea veritabilului eden recreativ.

Toate aceste imagini ale tinereții mi-au năpădit retina atunci când am citit o anume operă beletristică. Se știe că distanțarea în timp produce, de regulă, efectul de revalorizare a trecutului fie amplificându‑i însemnătatea, fie, dimpotrivă, micșorându‑i importanța. Depinde de intenția autorului ce cale alege și unde vrea să ajungă în demersul său prospector arondat fluxului realist ori abundenței ficționale. Sau amândurora laolaltă, ca într-un tot unitar și sugestiv pe șleaul optimei transfigurări artistice. Acolo unde sporii harului coagulează benefic în albia creatoare, reprezentând finalmente întruparea de vârf a trudei constructive: Cartea.

Îmbinând plăsmuirea cu „mortarul” concreteții, tuturor acestor norme specifice scriitoarea Dana Gheorghiu le dă formă și consistență în cea mai recentă (și impozantă) lucrare a sa – romanul Colonada. Volumul a apărut în anul 2021, la Editura timișoreană Mirton, în veșmânt grafic elegant, cuprinzând 464 de pagini.

A existat dintotdeauna (și va persista) o fascinație a trecutului. A vremurilor străvechi, apuse, învăluite în abur și mister, la adăpostul cărora s-au petrecut fapte și întâmplări mirobolante. Ceva felurit, irepetabil, cu aură de basm și nimb strălucitor ornând destine și marcând semnificativ epocile scăpate vremelnic din „strânsoarea” eternității. De cele mai multe ori, însă, din tot acest turbion temporal, datorită estompării graduale, nu răzbat la suprafață (atât) aspectele sordid-negative ale vieții, ci, din contră, laturile ei stenice, pozitive. Nu urâtul primează, ci secvențele luminoase filtrate prin sita sensibilității resuscitată de presiunea amintirilor ce reconfigurează în plan imaginativ și sufletesc datele esențiale ale acelui „a fost odată” atât de atractiv și de acaparator. Perspectivă din care farmecul evocării cunoaște noi dimensiuni, subjugând conștiința prin alte grile interpretative legate de fenomenul devenirii (și al supraviețuirii) în areal artistic și uman.

Dana Gheorghiu este o autoare consacrată, cu un număr apreciabil de cărți bine primite de critica literară și de cititori. Harnică și tenace, în ciuda unei aparente fragilități, ea „țese” spornic, pas cu pas, „borangicul” himerei în care se avântă cu dăruire și temeritate. Iar rezultatele, firesc, nu întârzie să apară. Cum este și plămădirea de față, a cărei „bucătărie” încercăm s-o deslușim în cele ce urmează.

Colonada este un roman aglutinat din tranșe epice cu inserții documentare, încât  fiecare capitol poate fi considerat (și) ca o proză de sine stătătoare. El evocă parcursul unei stațiuni balneare – recte Buziașul – în evoluția ei seculară, dar și meandrele destinului de ieri și de azi al semenilor ce însuflețesc cu prezența lor cartea. Masivă, cu tăieturi ferme, lucrarea readuce în prim-plan povestea unui oraș cu o istorie pregnantă și o ursită particulară conferită de un cadou generos al naturii: apele minerale cu potențial tămăduitor.  (Varietatea, bogăția și eficacitatea lor terapeutică au contribuit decisiv la înscrierea urbei în circuitul turistic intern și internațional, ajungând, la un moment dat, să concureze cu stabilimente balneare faimoase din străinătate).

Dana Gheorghiu are o remarcabilă capacitate de reanimare a interstițiilor crepusculare. O propensiune marcantă de a reînvia situații și împrejurări aparținând vremurilor dispărute, care vin peste tine în trombă, certificându-și valoarea prin mesaj recuperator și bornă a evenimentelor. Fluxul memoriei funcționează accelerat, alimentând constant magistrala sensibilității particulare și potențând mereu alte și alte deschideri în trecutul etern ispititor și fabulos prin amplificare imaginativă.

Extins pe durata a XIII capitole, romanul conține reconstituiri istorice, dar și  introspecții psihologice vizând eternul feminin. Reacțiile personajelor – vechi sau contemporane – sunt surprinse și redate cu meșteșug. Întâlnim un brodaj narativ dinamic și concentrat, executat cu migală și acuratețe, uneori la modul sec, comportamentist, alteori la nivelul superior al reflecției de substrat filosofic. Propozițiile, frazele, replicile – par cântărite la centimă, după ce au fost îndelung șlefuite la „pâsla” autoexigenței omniprezente, încât distincția dintre real și ficțional este, deseori, greu de făcut. Astfel, nimbul verosimilității e acoperitor, dând diverselor ipostaze emblema veridicității, indiferent de alternarea palierelor narațiunii.

Reunit pentru a reface cadrul unei etape remanente în fagurii memoriei și zefirul nostalgiei (perioada liceului), cvartetul Alexandra, Pia, Gloria și Iolanda – „trifoiul cu patru foi” – încearcă să înfrunte realitatea, în pofida presiunii timpului și a efectelor sale nocive  asupra lor. De aici o sarabandă de atitudini, tribulații, comentarii – un cocteil de stări ilustrând plonjonul în imemorial și „zbenguieli” ale spiritului maturat prin cunoaștere și experiențe de viață. Asistăm astfel la dialoguri vii, sprintene, periate de aripa ironiei, a comicului manifest, ori, dimpotrivă, la riposte verbale grave suind din adâncuri și provocând mișcări afective derivând din crispările existenței.

O puzderie de personaje se perindă așadar prin fața cititorului, ca într-o defilare policromă și (aparent) interminabilă. Un potpuriu de ființe ce te „amețesc” cu foșgăiala lor necurmată, cu verbozitatea și gestica aferente. Fiecare are ceva de spus, de interpretat, de explicat sau de justificat, în acest conglomerat uman atât de pestriț și de volatil, exact ca într-o competiție a comunicării disperate coagulând multiple eșecuri și frustrări. Aidoma dirijorului versat, autoarea mânuiește dezinvolt urzeala romanescă în componentele ei esențiale, ceea ce înseamnă dozaj optim și dexteritatea de-a întrupa o „realitate secundă” din puterea harului și forța imaginației. Sens în care Dana Gheorghiu combină abil perspectiva istorică cu datele prezentului, ca liant servindu-i „anexa” rememorării, de care se folosește copios. Încât, numai din paginile generate de extensia ei, s-ar putea alcătui o nouă carte – un gen de memorialistică, de jurnal sondând profunzimile sufletului feminin aflat în necurmată alertă și vulnerabilitate.

Neîndoielnic că prozatoarei îi priește acest refugiu/pendulare în trecut, acolo unde descoperă un alt univers. O altă lume reflectând atitudini și moravuri diferite, scopuri și viziuni aparte. Autoarea idealizează în bună măsură vremurile apuse, iar acest fapt reiese nu doar din lucrarea prezentă, ci și din alte cărți în care incursiunea în imemorial a constituit tema preferată a structurii beletristice.

În numeroasele pagini ale tomului, Dana Gheorghiu redă sugestiv păienjenișul relațiilor interumane, efervescența și frământarea vieții. Magnitudinea și reverberațiile ei în conștiința protagoniștilor – de asemenea prinse remarcabil. Atmosfera specifică, de epocă, reprodusă elocvent, în paralel cu recuzita existențială modernă a zilelor noastre. Totul mixat într-o compoziție densă, „rotundă”, în care epicul nu trenează, ci, din contră, provoacă cititorul prin volutele-i abile și (deseori) surprinzătoare. Există la autoare chiar un „cinism” al rostirii axat nu pe „colportări” ieftine, de duzină, ci pe calitatea-i de observator sagace și permanent, căruia nu-i scapă nimic. De aici și ghesul scormonitor, mereu la „pândă”, curiozitatea de-a afla, analiza și comenta orice. Fără false pudibonderii, dar păstrând invariabil standardul înalt al profesiunii de credință centrată pe criterii estetice ferme și varietate lexicală.

(Mulți condeieri, îndeosebi tineri, pentru a nu fi acuzați de „liniarități” excesive și, desigur, „simpliste”, recurg la un procedeu stilistic tot mai uzitat: acela al devierii perspectivei. Metoda e benefică atunci când vrei să accentuezi complexitatea scriiturii, adâncindu-i substanța și, implicit, semnificația. Dar ea este o armă cu două tăișuri când e folosită inadecvat. Doar simpla schimbarea/mutarea a planurilor narative nu conferă automat valoare. Dimpotrivă, poate fi chiar un obstacol influențând calitatea lucrării. De ce? Fiindcă trecerea bruscă de la un liman la celălalt aruncă de multe ori cititorul în impas perceptiv prin încâlceala epică ce rezultă fatalmente dintr-o astfel de manevră. Hodoronc-tronc, te trezești proiectat într-o cu totul altă direcție, pe care nici măcar n-ai bănuit-o! Exact ca într-o însăilare arbitrară, fără cap și fără coadă, dar apreciată de unii esteți ca dovadă peremptorie a rafinamentului conceptual. A unei înzestrări artistice de excepție. În realitate însă, ea este, de regulă, exact proba contrarie. A unei insuficiente dotări ziditoare derivând tocmai din precaritatea mijloacelor de expresie artistică. Iar atunci, în compensare, se recurge la „Deus ex machina” ca la soluția salvatoare, amestecând și zăpăcind planuri, unghiuri, stiluri, maniere, abordări și ce s-o mai găsi prin galantar. Săvârșită amatoristic, glisarea arbitrară a perspectivei conduce, inevitabil, la îngreunarea lecturii și la fracturi logice în receptarea corectă a mesajului, debușând într-un galimatias din care ori nu mai pricepi nimic, ori înțelegi și ce n-ar trebui).

Dana Gheorghiu este o scriitoare prea versată ca să pice într-o asemenea capcană și, tocmai din acest motiv, proza ei convinge. Încât, alternarea planurilor (cel prezent și cel al evocării) se produce firesc și silențios, fără acele stridențe și forțări intempestive și atât de dăunătoare din punct de vedere al acurateții expozitive.

Luând ca decor Stațiunea, prozatoarea descrie sprinten o serie de fapte și evenimente petrecute odinioară. Fundalul istoric se combină astfel cu datele prezentului într-un melanj ilustrând conexiunea dintre ce „a fost” și „este”. Cu alte cuvinte – arcul peste timp ca element crucial al dăinuirii din negura vremii și până astăzi. Interval în care, câte nu s-au întâmplat? Întâlnim astfel diverse tipologii umane, episoade de amor, potentați, ofițeri, descinderi împărătești, oameni ai locului sau inși aciuați aici din te miri unde. Cu toții, împreună, au dat (și dau încă) farmec și culoare micului burg plasat în scobitura dintre două coame de pământ și „încolăcit” împrejurul Parcului.

Dar Parcul însăși, prin rolul și însemnătatea sa, este un personaj. Un gen de zeu tutelar, zămislitor, păstrător al cutumelor, al eresurilor ancestrale și martor al feluritelor evenimente. Căci „(…) mai presus de toate, era un soi de «vrajă a locului», care se insinuase în ființa ta, pe nesimțite și, revenind acasă, îți silea gândul să se întoarcă, adesea, înspre «acolo». În inima acelui paradis vegetal, ce îți dădea o stare de liniște și de confort lăuntric, cu totul speciale (…).” (p. 422). Aici, în aria lui, s-au derulat scene și secvențe memorabile, drame și bucurii, falimente răsunătoare sau câștiguri imense în sala Cazinoului. Multiplele sale fațete sunt inserate abundent în fibra epică, rezultând în final acele elemente vaste și cuprinzătoare, din care se încheagă, încet dar temeinic, o frescă a vremurilor de altădată.

Cu apelul la memorie, reflectat deplin în volumul Colonada, Dana Gheorghiu transpune în plan literar o parte din istoria  apusă și prezentă a Buziașului, devenind astfel un veritabil cronicar al urbei. Este un dar pe care scriitoarea îl face cu generozitate și atașament față de un spațiu mirific. Acela al recuperării trupești și al recalibrării sufletești în oaza de pace și verdeață care a fost, este și va fi mereu, orașul-stațiune Buziaș. Un remember bine venit, cu atât mai mult, cu cât, în zilele noastre, asemenea gesturi sunt rare și, firește, demne de a fi consemnate ca atare. Mai ales acuma, când se rotunjesc 700 de ani de certificare documentară și 65 de ani de la consfințirea sa ca oraș.

[1]  Dana Gheorghiu, Colonada, Editura Mirton, Timișoara,  2021