LECTURI PARALELE

Ioan Matiuț
poet, editor, Arad

Complicata lejeritate a prozei scurte^[1]

După debutul de succes cu romanul polițist Studenta criminală, Eugenia Crainic ne propune o nouă apariție editorială. De data aceasta vine cu o carte de proză scurtă, Oameni care m-au trăit, apărută în condiții grafice și tipografice performante, la Editura pentru Artă și Literatură, București, 2023.

Încep prin a remarca strategia eficientă cu care a fost concepută structura acestei cărți. Se începe ca în atletism, cu o alergare ușoară de încălzire. Apoi devine din ce în ce mai alertă, mai plină de miez, iar în final se dă totul și se câștigă cursa.

Cartea este organizată în trei capitole care conțin proză scurtă: Exerciții de iubire, Suflete care nu dorm și În vizită în viața mea. Iar la final, găsim o excelentă povestire polițistă, intitulată Moarte în lupanarul străjerilor, cu un motto relevant: „Din stejar, stejar răsare, dintr-un prost, un prost mai mare...”.

Textele au o osatură autobiografică, pe care autoarea țese povești într-un melanj de real și ficțiune. Iar folosirea persoanei întâi dă un aer de veridicitate si de implicare afectivă.

Limbajul în grai, atunci când vor­besc personajele din localitatea na­tală, aduce un parfum al satului de odinioară, pe cale de dispariție. Puțini autori se mai încumetă să folosească limbajul arhaic, mai ales în proza scurtă, unde orice cuvânt strident sau inadecvat poate schimba sensuri și crea confuzii. Însă, pentru Eugenia Crainic, acesta este condimentul secret care dă savoare povestirilor și pe care îl folosește cu un simț al esteticului im­pecabil, acolo unde trebuie și cât trebuie.

Prozele scurte au toate ingredientele presupuse de succes: poveste, acțiune, intrigă, emoție, personaje interesante și umor. Astfel, această carte satisface toate gusturile. De la cititorul ocazional, care caută povestea, până la cititorul profesionist, care savu­rează figurile de stil, analiza psihologică sau filozofia de viață.

Se simte mâna de scriitor, exersată în anii de jurnalism în presa scrisă, pe care l-a practicat în vremurile de aur ale presei românești, când reportajul de valoare avea partea leului în orice ziar care se respecta. O altă calitate care răzbate din textele acestei cărți este mânuirea impecabilă a limbii române și a sintaxei frazei. Toate acestea creează impresia că Eugenia Crainic este o vrăjitoare a cuvintelor. Scriitura ei te prinde și nu te lasă până nu termini cartea.

Deși titlul poate fi interpretat și într-o cheie cu nuanțe erotice, scenele de acest gen lipsesc aproape cu desăvârșire. Atunci când, totuși, sunt povestite întâmplări sau situații de amor, acestea sunt abordate cu oarecare discreție, poate și pentru că această carte este, în bună parte, o saga de familie.

Pofta de scris sau lipsa acesteia se simte ușor în orice text literar. De ea depinde felul în care autorul reușește să transmită stări, emoții sau sentimente. Cititorul nu poate fi mințit cu texte seci, născute greu, sau cu fraze complicate. Eugenia Crainic are un simț dezvoltat al detaliilor, spontaneitate, lejeritate și o plăcere a scrisului care seduc ușor orice cititor. Franchețe și sinceritate, ironie și chiar autoironie – cât încap, în această carte! Nu cruță pe nimeni, nici chiar pe sine, atunci când situația o cere. Mai ales în povestirile din copilărie și adolescență.

Ilustrez această recenzie, care se vrea o succintă provocare la lectură, cu un scurt text din povestirea Lecții:

 „Și pe mine m-a dat tata la înot. A legat de-un pom, cu o sârmă zdravănă, o cameră de tractor umflată, a aruncat-o în Canalul Morilor de la Seleuș, apoi m-a apucat de-o mână și de-un picior și m-a zvârlit în apă, spunându-mi că era musai să dau din aripi ca să ajung fie la mal, fie la cameră, în caz că oboseam. Tata, de pe dolmă, era cu ochii pe mine ca pe butelie, să nu care cumva să intru prea afund și să nu dau semne că aș mai putea să ies. Cum însă știam clar că tata e tipul ardeleanului care zice rar și răspicat o treabă doar o dată, iar când e nevoit s-o repete e bai mare, m-am căznit să dau din toate membrele cât mai vârtos, să nu mă duc la fund, dându-i tatei de lucru. O zi întreagă am fost aruncată în apă, din care eram nevoită să ies singură, pentru ca, la asfințit, să mă țin la suprafață ca nimeni alta, urmând ca în zilele următoare să învăț de la tata, în același Canal al Morilor, cum se înoată fără cusur...”.

Până în prezent, Eugenia Crainic a abordat, cu mult talent, aproape toate genurile literare: reportajul, romanul, proza scurtă, critica literară. I-au mai rămas dramaturgia și poezia. Dar povestirile sale pot oricând să aibă o abordare regizorală. Însă nu m-ar mira să o văd că lansează, în curând, și o carte de versuri.

Această apariție editorială dovedește că autoarea se descurcă foarte bine în proza scurtă, dar textul Moarte în lupanarul străjerilor, din final, ne convinge că rămâne, totuși, o scriitoare pur-sânge de romane polițiste.

^[1] Eugenia Crainic, Oameni care m-au trăit, Editura pentru Artă și Literatură, București, 2023.