LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător, Braşov

Cîte ceva despre supraviețuire

Un titlu cum e Zoom[1] ar fi putut fi înșelător: înainte de pandemie, ca termen cu utilizare limitată la domeniul captării și prelucrării imaginilor (și referindu-se la mărirea/ micșorarea acestora), în timpul acesteia și după, platformă virtuală pentru întîlniri online.

Cele trei secțiuni, Selfies, Voci, Vămi, pe lîngă faptul că organizează convingător materialul cărții, produc și dezambiguizarea la care făceam referire mai sus.

De la bun început, avem de-a face cu o situare în raport cu poezia, indiferent că e vorba de momentul actual, de o reevaluare a trecutului, sau de poezie în general: „Cobor pe frânghii pagină cu pagină/ cobor din piatră în piatră// s-a întins o junglă/ nisipuri mișcătoare se revarsă// încerc să potrivesc pasul în urme trecute/ citesc însemnarea de ieri în țara/ străină deodată – semănând cu viitorul ipotetic/ pe care-l închipuiam la ere distanță// Cobor pe frânghii pagină cu pagină/ cobor cu batiscaful/ mă leg în lanț să nu mă pierd/ ca săpătorul de fântâni odată”. Insistînd puțin, putem vedea situarea sub semnul explorării, a uneia verticale a profunzimilor.

Poemul citat aparține primei sec­țiuni; termenul selfie, apărut o dată cu posibilitatea (auto)fotografierii cu telefonul mobil, e de obicei încărcat cu conotații negative, în primul rînd datorită abuzurilor narcisiste facilitate de tehnologie și cumva cerute de ideea de validare socială. Nu e cazul aici: ceea ce reușește autoarea e resemantizarea ter­menului, transformarea imaginii în instrument de investigație și, în același timp, mijloc de salvare a memoriei trecutului: „acolo unde sunteți voi, cei mai dragi,/ ne înțelegem în româna dintâi/ chiar dacă tata prin somn vorbea germană/ și mama franceza inimii uneori// vă adăugați vieții mele plecând/ eu maică pământeană vă cuprind pe rând/ vă duc mai departe prin pulbere/ până la gleznă, la genunchi// pe căi subțiate spre Țara Promisă/ peste prag/ în tărâm digital”.

O seamă de poeme sînt ancorate în memoria celor plecați: „N-am știut să găsesc pentru mica ta rană atunci/ promisiunea care alină rana cea mare// acum nu mai ești/ să găsim împreună cuvintele potrivite”; ori „Vine el târziul când pălesc culorile/ în alb elegant distant, negru devorator/ când nu mai ești aici, dar nici de tot plecat/ cum șoptea bunica prin peretele de sticlă/ flacăra ei blândă nicicând mai aproape – ea/ care iubise petrecerea, dansul, iar în biserică/ avusese glas de înger, cel mai înalt// Va fi și vremea aceea care soarbe culorile/ când ești aici, dar nu deplin/ ci dincolo de peretele de sticlă prin care/ doar iubirea pătrunde/ a celor ce iubesc cu adevărat”.

Voci este despre cuvinte și lucruri: „Deschid cartea cuvintelor poporane cum deschizi caseta/ de bijuterii/ îmi trec mâinile peste filele ivorii, curgerea de cuvinte –/ le-am auzit cândva printre oameni muncitori/ care-au trecut în lumea umbrelor rânduri-rânduri.// Cuvinte în tranzit/ de care te vei lepăda până să cânte cocoșii în zori// … dar câți oare au mai auzit/ live/ cântatul cocoșilor?”

Despre cum unele și celelalte se condiționează reciproc. Despre teama că uitarea/ pierderea limbii înseamnă și pieirea unei lumi: „Funingine… tuci… tărâțe… pirostrii…/ cuvinte cuvinte se desfac de pe lucruri/ se retrag în umbră, se dizolvă în uitare adâncă”.

Și, pînă la urmă, speranța că, oricine ar vorbi-o, limba e o cale de conservare a identității: „vorbește, copile cu tableta în mână/ vorbește, cerșetor fără casă/ vorbește tu, fata de la șaormerie,/ dați chipul vostru cuvintelor voastre”.

Din Vămi, poemul Biblioteca arsă, încheiat cu mențiunea Biblioteca Centrală Universitară București 29 decembrie 1989, mi-a lăsat o stare tulbure – e construit din imagini pline de forță și care transmit emoție, dar care, în același timp, dau senzația tristă că sînt „poetice”, că sînt doar poezie, care, uneori, nici măcar funcție consolatoare nu mai are. Și totuși: „Ies cu greutate, tălpile mă ard pe podeaua fierbinte. Afară e ger./ Cobor pe o grămadă de cărămizi./ Din poarta de fier forjat îndoită ca plastilina, văd cum apare/ după colț, singur, abia venind,/ un om bătrân cu două sacoșe pline de cărți./ «Refacem biblioteca», spune. Și dă să intre./ «Dar încă arde…»/ El pleacă./ Eu mă las pe o piatră, cu fața la genunchi. Lacrimile rup/ zăgazul”.

Adunînd trăsăturile volumului, vedem că e alcătuit din elementele tradiționale ale rememorării, cu precizarea că poeta găsește întotdeauna o nuanță, o tușă personală și că tehnologia devine ceea ce amplifică, ceea ce intensifică percepțiile și trăirile.

Înstrăinarea (să-i zicem alienare?), peste care se așează ecoul atenuat al pandemiei, poate fi materia citatului final: „poți ieși, nu-i nici un pericol/ strada e goală// goală de primejdia morții/ goală de viață”.

^[1] Ioana Ieronim, Zoom, București, Tracus Arte, 2022.