LECTURI PARALELE

Scrâșnetul dinților – manifest al durerii

Volumul lui Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților[1], prezintă, într-o manieră dramatică, experiențele umane traumatizante, ale unui eu liric într-o stare de continuă decădere. Din punct de vedere structural, volumul menține un echilibru substanțial, conținând patru capitole cu titluri semnificative: Bad-uri, Vitrina frigorifică, Viața la business class și Sent file. Sfâșierea lăuntrică și oscilarea constantă de la conștient la inconștient produc o tensiune prin developarea amintirilor care îl fac să retrăiască suferințele și traumele. Confesiunile protagonistului ating experiențe dintre cele mai intime și profunde, marcate de multe ori de o polemică a sinelui cu viața sau cu propria persoană. Aspectele primare ale trăirilor sale vin din relația cu părinții, din relațiile amoroase, într-un cuvânt, cu viața și ceea ce aceasta îi rezervă prin aceste experiențe marcante.

Bad-uri marchează relația tată-fiu, figura paternă fiind una pregnantă în cadrul primei părți, văzut drept un liant spre supraviețuire, ancora de care se agață în momentele tragice „tata pleacă de acasă abia după ce a terminat de spus toate/ rugăciunile, pe vremuri era un fotograf pasionat, acum e/ singurul om din lume pe care mă pot baza, mă ridică și/ mă ține în brațe, îmi spune că orice lucru se poate remedia/ în afară de moarte…” (p. 9). Atmosfera apăsătoare de spital, în care fiecare zi vine să accentueze chinul subiectului liric, prevalează în cotidianul existențial. Spitalul este înfățișat sub forma unui spațiu repugnant, auster, plusând cu singura imagine plină de speranță, cea a tatălui. Trupul, căzut pradă maladiei, se complace în suferință, accentuând-o cu substanțe ce-i înrăutățesc starea de sănătate, precum alcoolul și cafeaua. Adultul îngrijit în permanență de tată trimite la regres, la imaginea copilului ce necesită o atenție substanțială „tatăl meu mă supraveghează ca pe o rolă de film, vrea să/ se interneze și el ca să aibă grijă de mine” (p. 9). Simbioza cu durerea capătă forme consistente, ajungând, la un moment dat, să fie singura legătură care nu dispare din viața alter ego-ului poetului. Există și o conștientizare a propriei situații, chiar o autoproclamare în suferință „sunt un personaj problematic, repet aceeași greșeală până se/ plictisesc toți de mine…”(p. 12). Himerismul, de altfel, este prezent în poezia lui Șerban Axinte prin retrăirea constantă a momentelor demult pierdute, dar care îl țin captiv și îi alimentează suferința până la o dezintegrare interioară. Bad-uri rezumă pe deplin trăirile, situațiile în care este plasat eul liric, putându-se afirma că se ajunge chiar la “the worst of experiences”, bad-urile atingând gradul absolut și se transformă în “the worst”. Cele zece poeme din prima parte construiesc treptat un eu poetic plin de revoltă și de resemnare, o acumulare de gânduri și idei copleșitoare ce vin sub forma imaginii unui balast „tot ce ai gândit e un balast/ care circulă prin întreg corpul precum un cheag”(p. 16).

Vitrina frigorifică, cea de-a doua parte a volumului, proclamă o durere cauzată de moartea celor doi părinți, fapt ce produce o cauterizare a sufletului eului liric. Deprimismul continuă într-o notă cât mai acută pe tot parcursul volumului, reliefând și aducând în centru figura maternă, dar și cea paternă sub vălul morții acestora. Imaginea mamei părtașă la propria înmormântare produce șocul major „mama conduce dricul,/ mama ne dă de pomană…/ mama își ține singură/ slujba de înmormântare”(p. 25). Astfel de imagini suprarealiste accentuează tragismul și ilustrează imposibilitatea de a accepta realitatea „mama îmi tot țipă în urechi/ să o las să plece”(p. 24). Ancorarea în trecut vizează himerismul specific întregului volum, accentuat de situațiile critice care își pun amprenta vizibil asupra subiectului liric. Versul cel mai copleșitor și funest, o asistare la propria moarte spirituală, este surprins sub o formă de acceptare a propriului destin „înainte de rigor mortis,/ tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei/ și alta pentru sănătatea mea, dar/ a așezat ambele lumânări la morți”(p. 25). Pentru a exprima moartea interioară a eului liricmizează pe imaginea care sfidează logica, iar nașterea la 40 de ani poate reprezenta o încercare de revenire pe planul umanității, speranța care licărește în marea de suferință. Peisajul descris este unul al absurdului funebru, univers în care totul e posibil prin prisma trăirilor avute. Himerismul prinde contururi de autoironie în cazul imaginii eului liric abia acum mă văd în carne și oase:/ un bărbat înalt și frumos,/ un veritabil playmate masculin/ în noul pomelnic al familiei”(p. 25). De asemenea, revine sub o notă funestă imaginea tatălui, observându-se o vinovăție care-l macină pe protagonist, întreg poemul intitulat unui tată vizând spovedania. Alege să-și numească părinții „morții mei înfricoșători de buni” (p. 30), iar alăturarea hiperbolică capătă valori semnificative. În acest context, există un eu liric bolnav nu doar trupește, ci și spiritual , ajuns chiar la saturație. Poemul intitulat vitrina frigorifică produce o modificare în ceea ce privește persoana cu care se plasează în relație, făcându-se o ușoară trecere spre capitolele următoare: relația de dragoste. Astfel, se observă o anularea antropocentrismului prin imaginea păpușilor, dar și lipsa intimității prin plasarea într-un cadru public „te primesc în cutia mea,/ lasă-mă să mă întind cât sunt de lung/ în cutia ta,/ ei atât or să vadă:/ două păpuși făcând dragoste în vitrina frigorifică” (p. 27).

O nouă decepție, motiv de explorare a orizontului feminin, vine să accentueze senzațiile de saturație, dar și de accesare a amintirilor prin poemele incluse în secțiunea Viața la business class. Nu doar deprimismul și himerismul se strecoară printre rândurile poemelor lui Șerban Axinte, ci și ușoare note de corporalitate, însă într-un mod timid. Vulnerabilitatea se insinuează abuziv în trupul bolnav, urmată de o dezbinare trupească ce marchează fragilitatea și repulsia față de propria persoană „am adunat în noi atâta ură încât/ trupurile ni s-au găurit/ și vântul a început să fluiere prin ele; îngenunchez în fața imaginii din oglindă/ și scuip cu sete” (pp.37, 39). Erotismul stângaci vizează o apropiere ce produce de multe ori neliniște, chiar teamă „îmi aproprii buzele de ceafa ta,/ simt adierea de mir,/ îți culeg lenea de pe umăr; în patul nostru de o singură persoană,/ intri în mine/ ca o pată de sânge pe cearșaf; îți sărut umărul gol; eu trăiesc viețile ei când îi sărut/ pântecul/ carnea se înfioară și tremură” (pp. 49, 52, 54, 57). Relația bărbat-femeie pare una concentrată asupra ideii de codependență, experiențele comune vizând normalitatea, dar și note distinctive prin care suferințele lor se contopesc. În cazul de față lipsa comunicării își are scopul bine definit, marcând legătur puternică dintre cei doi, verbalizarea devenind ceva deprisos. Se produce o absorbție de trăiri în cadrul acestora, îndepărtări care stârnesc apropieri, durerea fiind la unison de cele mai multe ori.

Ultima  secțiune și poate cea mai consistentă din perspectiva numărului poemelor, Sent files, surprinde o polemică între trecut și subiectul liric. Situația prezintă o vizualizare a sinelui la persoana a III-a, transpunându-se într-un individ care judecă și remarcă situația critică a unui individ lipsit de „viață” – „până la 40 de ani nu a avut niciodată/ liniște, nu simte nici durere, nici întristare, e viu dacă-l/ recunoști, să-i administrăm adrenalina dimineața și seara” (p. 63). Totodată, desacralizarea pare să apese greu asupra conștiinței eului poetic, întrucât indivizii sunt de multe indiferenți cu privire la cele sfinte. Atrage atenția și imaginea comunicării cu divinitatea prin noile metode  ale tehnologiei, sacrul e coborât în profan și e ilustrat în termeni lumești cu o fină ironie spre posibilitatea de mântuire„unde ai fost atunci când Iisus Hristos la a enșpea venire/ ne-a trimis la toți instrucțiunile pentru mântuire prin send file” (p. 64). Pentru prima dată se observă imaginea care trimite la titlul volumului, scrâșnetul dinților, însă gestul nu este dus până la capăt, ci prezintă o primă formă spre gestul final de scrâșnire a dinților. Bruxismul devine un laitmotiv, stimulul fiind amintirile și durerea protagonistului, iar stările de stres și durere produc o manifestare de scrâșnire a dinților în mod obsesiv. Poemul călătoria celor patru sori prinde contur de basm prin ilustrarea gesturilor tandre dintre cei doi îndrăgostiți, ca la final să se aducă în centru separarea lor, el doborât de boală și ea aruncată în lumea fantasmagoriei.

Scrâșnetul dinților este un volum complex ce suprinde experiențe de viață definitorii pentru eul liric, marcat fiind de decesul  părinților și trăirile intense din cadrul poveștii de dragoste. De altfel, se observă o atenție minuțioasă acordată modului în care sunt exprimate trăirile, primând diferite conexiuni între experiențe, toate ducând spre dureri catastrofale, acordate  extrem de sugestiv pe corzile autoironiei.

^[1] Chișinău, Cartier, 2021.