Zona F & SF

Lucian-Vasile Szabo
istoric, eseist, Timişoara

Razzar sau de două ori Pecican

Un tandem nonconformist

Figuri artistice complexe, arădenii Alexandru și Ovidiu Pecican au colaborat la proiecte diverse, susținându-se reciproc inclusiv în sfera căutărilor experimentaliste. Alexandru Pecican s-a stins prea devreme, însă realizările lui supraviețuiesc, inclusiv cele realizate în comun. Roman al unor cosmogonii catastrofice repetabile, Razzar este concomitent o suită de parabole şi o aglomerare de elemente concrete, de istorii factuale. Exemplarul şi factualul se leagă sub zodia poeticului flotant, cu personaje alegorice şi întâmplări învăluite într-un mister ce se lasă deconspirat cu răbdare şi după reveniri la paginile anterioare. Romanul verilor Ovidiu şi Alexandru Pecican nu este uşor de receptat tocmai din cauza strategiilor narative invocate anterior. Cartea, scrisă în 1984 – 1985, avea să fie tipărită abia în 1998. O a doua ediţie a apărut în 2012, la Editura Tritonic. Sigur, în timp a suferit numeroase intervenţii, însă a rămas una a profunzimilor, a unor întâmplări stranii şi cu frumuseţea unor gesturi adesea gratuite.

Autorii, doi arădeni, sunt cunoscuţi pentru alte tipuri de preocupări. Alexandru Pecican este artist plastic, preocupat de grafică, în diferite ipostaze. Una ar fi cea clasică, a liniei clare, al gravurii de secol al XIX-lea, iar cealaltă de explorare în lumea digitală, a artei asistate de calculator. Sunt preocupări legate de munca de zi cu zi a autorului, care se manifestă ca fotograf (în dublu regim: artistic şi generalist), dar şi ca reporter, ca autor de texte numite reportaje, însă care sunt mai mult de atât, căci ansamblul publicistic creat (prin alternarea text-imagine) are valoare estetică, nu doar factuală, de informare. Contribuie la configurarea coerentă, plastică, a acestor evidenţieri publicistice talentul de regizor, o altă preocupare a acestui artist performant complex, dispus mereu să experimenteze,  mai corect să investigheze în zone neclare, dar promiţătoare. Al. Pecican aduce o contribuţie suplimentară în Razzar, el fiind autorul unor desene sugestive, amintind de atelierele din faza de început a industrializării, desene parcă înscrise şi în curentul steampunk...

Ca fundament cultural, strategiile postmoderniste îi sunt cele mai apropiate, acestea fiind evidente încă din 1981, atunci când Alexandru Pecican se lansa în spaţiul cultural românesc, iar postmodernismul îşi vedea distribuite primele desluşiri la nivel mondial! Artistul se simte bine în acest mediu, care este deopotrivă avangardist, cât şi tradiţionalist, într-o perpetuă decostrucţie (subminare) a modernismului, dar într-o la fel de exigentă regăsire a unor valori culturale de reper. Aceste manifestări sunt evidente în preocupările sale de regizor de film şi autor dramatic, două dimensiuni care nu se suprapun, ci se intersectează în activitatea sa. Nu-şi pune piesele în scenă, dar filmează şi îşi montează imaginile, realizând documentare, uneori strict realiste, alteori lăsând să se dezvolte o semnificaţie complementară, cea artistică. Artist incomod şi inconfortabil, Alexandru Pecican trăieşte în acestă dezordine sănătoasă, ordonând-o după reguli proprii, în răspăr cu ceea ce ar putea să însemne, pentru alţii, priorităţile zilei. Colaborarea cu Ovidiu Pecican este intensă, deoarece, pe lângă romanul Razzar, au realizat şi alte proiecte, câteva bijuterii în proză de mai mici dimensiuni, dar şi piese de teatru, în volumul Arta rugii (2007).

Ovidiu Pecican este la fel de exploziv. Conectat intens la dimeniunea concretă (social-politică) a lumii şi a României de astăzi şi dintotdeauna, el se manifestă dinamic şi proteic în sfera publică în primul rând prin calitatea sa de profesor universitar. Istoric de formaţie, O. Pecican predă cursuri de relaţii internaţionale, fiind preocupat de relaţia Europa-China. Este unul dintre cei mai activi publicişti actuali, cu prezenţe masive, bine documentate, în diverse jurnale literar-artistice şi academice. Este un efort deosebit, insuportabil aproape, însă săptămână de săptămână, zi de zi, O. Pecican îşi scrie textele şi le repartizează la reviste. Este mereu în alertă (nu pe  fugă, ci perfect echilibrat), atent să nu-i scape nimic. Publicistica sa acoperă toată gama, de la factualul bine selectat la profunzimile noilor tendinţe în artă, istorie şi cercetare, unde se dovedeşte un pionier. Nu lipsesc sintezele, desigur, acoperind istoria ca domeniu general, dar şi istoria literară (istoria culturală, mai exact), preocupare evidenţiată mai ales în cărţile sale, cele care reunesc ansambluri publicistice dezvoltate anterior în reviste. O. Pecican este autorul unui număr impresionant de volume. Multe sunt ştiinţifice, însă discursul nu este uscat-academic, ci ştiinţific-provocator, autorul fiind adeptul ideii că istoria (de orice fel!) este o naraţiune, deci o poveste, care trebuie să curgă frumos, captând auditoriul, fascinându-l.

Ca autor de literatură, profesorul arădeano-clujean a publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990) şi Imberia (2006), precum şi câteva volume de proză scurtă, printre care fascinantele Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008).

Miza pe science fiction

Este evident că verilor Pecican nu putea să le scape un gen atât de provocator cum este SF-ul. Cum vom vedea însă, autorii îi vor exploata resusele şi motivele, însă nu vor rezista tentaţiei de a-i depăşi graniţele. Literatura science fiction, prin diversitatea‑i proteică, oferă adesea deschideri pentru lucrări care sunt şi nu sunt încadrabile în aria genului. Poate însemna literatură de elită, în care criteriul estetic este pe deplin satisfăcut, cum se întâmplă cu 1984, semnat de George Orwell, ori cu Melonta Tauta, avându-l ca autor pe E. A. Poe. Valoarea literară intrinsecă este, în cele două lucrări, potenţată de capacitatea de a crea o lume imaginară, ca punct de plecare pentru realităţi din prezent, formulă narativă prea puţin investigată cu privire la multiplicitatea sensurilor dezvoltate. Reprezintă însă şi meditaţii despre o umanitate... dezumanizată, prilej de deschidere pentru ştiinţele politice. În acelaşi timp, există şi o frecventă abordare SF în cultura populară (de masă), unde genul şi motivele sale se prezintă în filme artistice şi seriale, prezente toată ziua în programele TV. Calitatea este uneori dubioasă, însă cele câteva ecranizări după Solaris (de Stanislav Lem) ori Maşina timpului (de H. G. Wells) arată că, uneori, pot fi realizate filme bune.

În prezent, trăim şi aventura convergenţei tehnologice, digitalul fiind o cale de acces către o lume virtuală tot mai populată, către universuri paralele, care nu mai sunt demult doar o temă science fiction, ci îşi au proria lor realitate, una pentru care sunt necesare noi instrumente de abordare. În această polifonie se înscrie Razzar, anticipând acest univers splitat în universuri cu propria lor consistenţă, unde timpul, spaţiul şi barierele dintre ele pot fi abolite cu nonşalanţă. Punctul central în roman pare să fie unul fizic, o sală a ecranelor, capabilă să reziste trecerii timpului, înghiţind milenii după milenii, uneori ignorând timpul ca dimensiune măsurabilă. Sala ecranelor înseamnă un punct de concentrare a puterii, de dirijare a unor evoluţii cosmice, prin raportare permanentă la elementul uman şi la umanitate văzută drept cea mai bună dintre lumi, însă mereu alta...

Prima constatare care se poate face despre Razzar este că avem în faţă un roman deosebit, solicitant. Răbdarea lectorului este pusă la încercare atât de derularea încifrată a întâmplărilor, cât şi de deschiderile permanente către universuri narative diverse, care fac structura generală instabilă. Este o provocare lansată de autori, ei refuzând până la final să lase jocul să se întregească din bucăţele, aidoma unui puzzle. Figurile componente se leagă, fragil însă, instabile, alunecă permanent către recompunerea altor imagini şi lumi. Acest balans a fost sesizat şi de prefaţatorul cărţii, Mariano Martín Rodríguez, când va nota: „Totuşi, finalul nu explică totul. Rămâne de clarificat o parte considerabilă a enigmei, aşa cum rămâne neexplicată semnificaţia cuvântului razzar”. În contex, criticul va vorbi de „destinul nostru într-un cosmos transcendent”, imposibil de explicat doar prin intermediul ştiinţei.

Razzar – lume și univers

În opinia mea, Ovidiu şi Alexandru Pecican îşi propun o investiţie literară mult mai ambiţioasă. Razzar este o înşiruire de momente ale unor realităţi diferite, subsumate unui cadru existenţial coerent, deşi, evident, structurat cu legături niciodată devoalate (developate) până la capăt. Ludicul joacă un rol esenţial, în cel puţin două dintre accepţiunile sale: 1) jocul, atitudinea de neseriozitate glumeaţă, care dă contur fiecărei bucăţi (capitol) din roman; 2) jocul, preocupare serioasă, de construire a unor universuri, aşa cum este percepută ideea în games theory din contemporaneitate. Prima are o tentă probabilistică, fără aşteptări şi iluzii, adică ne jucăm şi vedem ce iese. Al doilea sens presupune rigoare şi tenacitate, strategii şi coordonare. Astfel, lumile imaginate de autori au propria lor consistenţă, însă se şi întretaie, cele mari intră în cele mici şi invers, au destine proprii ori evoluează împreună.

Nu trebuie să ignorăm un alt concept contemporan, cel de augmented reality, redat la noi prin realitate augmentată, deşi mai explicită ar fi formula realitate adăugată. Reprezintă o prelungire (o suplimentare) a lumii reale printr-o proiecţie realizată virtual, cu ajutorul tehnologiei. Intrumentele prin care aceaste realităţi virtuale sunt create în roman nu apar, însă putem să ne dăm seama de efectele lor, ceea ce reprezintă semnul literaturii science fiction de bună calitate. Sunt proiecţii (lumi) cu existenţă concretă şi personaje distincte, unele dintre ele având capacitatea de a trece dintr-un loc în altul, balansul pe scara temporală fiind şi el o constantă. Este insolită concretizarea acestui procedeu narativ, capabil să nedumerească, prin faptul că stârneşte o permanentă îndoială a raportării, deoarece nu se mai ştie care univers este cel real şi care proiectat, adăugat primului. Se contruieşte astfel o potrivire interesantă, întrucât, în 1984, când Ovidiu şi Alexandru Pecican îşi concepeau cartea, William Gibson publica Neuromancer, instituind termenul cyberspace, fără ca între cele două volume să existe o legătură directă!

1. M. Rodríguez opinează că ne aflăm în faţa unei încercări poetice de cosmogonie tehnologică şi supranaturală. Este o intuiţie exactă, deşi nota este mai degrabă suprarealistă, dacă facem legătura cu conceptul slipstream invocat de critic. Merită evidenţiată şi în acest caz anticiparea narativă a autorilor, deoarece curentul slipstream îşi va dovedi vitalitatea în ultimul deceniu al secolului trecut. În realitate, avem în faţă un roman unitar din punct de vedere stilistic, însă voit abrupt în curgerea-i lină presupusă de slipstream. Structura epică este infuzată de un lirism evident, însă acţiunea avansează ca într-un puzzle ce poate fi reoganizat permanent, evidenţiind spaţii diegetice cu relief propriu. Asistăm la desfăşurarea unor universuri imaginare cu o consistenţă aparte, aflate mereu în stadiul-limită al ruperii definitive a cursului general. Autorii sugerează mai multe posibilităţi, din care două sunt importante: 1) experienţe la limită, trăite de un personaj aflat pe un pat de spital, supus unor proceduri medicale rămase neelucidate (p. 221); 2) întâmplări şi actori materializaţi în jocuri video, cu o oarecare autonomie a destinului, însă şi supuşi unor voinţe din exterior (p. 225).

Este o formulă ingenioasă, multe dintre capitole putând fi reluate ca istorii independente. În ciuda acestor elemente concrete, romanul rămâne ubicuu, niciunul dintre personaje nefiind construit pentru a marca viguros acţiunea. Se trece sacadat dintr-o lume în alta, dezinvoltură menţinută şi atunci când sunt străbătute intervalele temporare. Evoluţia fiind la scară cosmică, spaţiul şi timpul subliniază nota firavă a destinului uman individual. Acestei presiuni îi rezistă doar informaţiile (istoriile, poveştile, moştenirea culturală), fixate în suporturi solide, cum ar fi un cristal cu dublu rol: matcă şi mijloc de locomoţie. Razzar este un roman pur speculativ, cu motive science fiction evidente, fixate unori pe teme biblice, extrem de bogat în sugestii, astfel că principala sa calitate literară pare să rezide din capacitatea autorilor de a anticipa mutaţiile profunde ale actualităţii, acum când new media impune o regândire a comunicării mediatice şi interpersonale.