BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Graeca Latine.
Voces Graecae in dialogo Latino



Yannis Ritsos

Verna symphonia
α’

Ι

Relinquam
candidum niueum iugum
quod fouebat nuda subrisione
infinitam solitudinem meam.

Excutiam humeris meis
aureum cinerem siderum
sicut passeres
excutiunt niuem
alis ex suis.

Ita modestus humanus pudens
ita pergaudens ac innocens
transibo
subter floreas acacias
amplexuum tuorum
percutiamque
perlucidum uitreum ueris.

Ero mitis ille puer
arridens rebus
et sibi ipsi
sine haesitantia et diffidentia.
Ut si non nouissem
pallentes frontes
hibernorum crepusculorum
lucernas desertarum domorum
et solitarios uiatores
sub lunae lucem
mense Augusto.

Puer. Aliquis unus.


α’
Ι

Voi părăsi
piscul alb acoperit cu zăpadă
ce încălzea cu un surâs rece
nemărginita mea singurătate.

Îmi voi scutura de pe umeri
cenușa aurie a aștrilor,
așa cum vrăbiile
își scutură zăpada
de pe aripi.

Așa modest, omenos, întreg
așa preabucuros și neprihănit
voi trece
pe sub acaciile înflorite
ale mângâierilor tale
și voi bate
în geamul prealuminos al primăverii.

Voi fi băiatul cel bun
care le zâmbește lucrurilor
și sie însuși
fără șovăire sau neîncredere.

Ca și cum nu aș cunoaște
chipurile palide
ale amurgurilor de iarnă,
lămpile din casele pustii
și trecătorii singuratici
pe sub lumina lunii
în august.

Un copil.^[1]

Acordurile Simfoniei Primăverii – Oda Luminii

Poetul zărilor speranței

Dintre creatorii versului grec iviți după dispariția lui Kavafis, „corifeu al poeziei lirice neogrecești”^[2] (1933), Yannis Ritsos a fost, indubitabil, „unul dintre cei mai prolifici poeți greci contemporani, înzestrat cu o capacitate creatoare uluitoare”^[3]. În temeiul și pe măsura ei, Ritsos s-a bucurat de „cea mai mare popularitate în Grecia” și, totodată, a ajuns unul dintre „poeții greci cel mai mult traduși în lume.”^[4]

Activitatea literară, preponderent, dar nu exclusiv, poetică și publicistică, a lui Ritsos – născut, spre sfârșitul primului deceniu al veacului plenarei modernități (1909), într-un mic oraș, Monemvasia, dintr-o foarte mică insulă situată în sud-estul Peloponesului –, a acoperit veacul trecut, până la începutul ultimului său deceniu. Dispariția scriitorului, petrecută la Atena (1990), după ani în șir de peregrinări impuse prin diverse „țări ale blocului sovietic”^[5], peregrinări datorate exilurilor multiple la care a fost o victimă condamnată politic, în pofida sănătății mai curând precare, marchează, totodată, încheierea, în contemporaneitatea apropiată, a modernismului literar^[6] – în speță, poetic – neogrecesc.

Pasiunea pentru poezie îl împinge spre un debut precoce, în plină adolescență, sub pseudonim, la 15 ani.^[7] Peste un an, lipsit de orice alt mijloc de subzistență^[8], ajuns la Atena, tânărul – mezinul familiei – încearcă să supraviețuiască (deja unul dintre frați, cel mare, moare de tuberculoză în același an cu mama lor, în 1921), îmbrățișând provizoriu ocupații aproape fără legătură între ele: dactilograf, copist la baroul din Atena, ajutor de bibliotecar, corector și îngrijitor de texte (între timp reușind și să se înscrie la Facultatea de Drept, pe care, din motive de sănătate, dar, mai ales, de imposibilitate de susținere financiară, o părăsește în curând). Începutul deceniului următor – anii ’30 – îl găsesc în aceeași stare șubredă ca sănătate și precară ocupațional: căci, „pentru a-și câștiga existența se angajează [în 1933, n. n., pe baza aceleiași informații] la teatrul Kypseli, iar apoi joacă în trupele lui Ritsiardis, Papaioannis și Makedos”^[9]. Așadar, ca actor și dansator...^[10] În tot acest răstimp, continuă să scrie și să publice versuri^[11] și, totodată, pentru prima oară, se implică, începând cu anul 1927 (deci, la numai 18 ani), în tumultuoasa – de acum înainte, pentru el, necruțătoarea – viață politică.^[12]

Poet a cărui operă – cea timpurie, marxist-leninistă, revoluționară, zguduitoare și radicală – cunoaște, în plin veac al XX-lea, în era interbelică, aidoma celei medieval-inchizitoriale, mistuirea prin foc în chiar centrul Atenei^[13], din ordinul guvernului dictatorial urcat la putere în august 1936, Yannis Ritsos nu a încetat niciodată să spere. Iar speranțele nu i-au fost amăgite niciodată, nici chiar în vremurile în care peregrina ca exilat în propria țară (în 1948, în orășelul Kontopouli din insula Lemnos; în 1949-1950, în insula Makronisi, în 1950, în insula Ai-Stratis; în 1968 și 1970, în insula Samos, domiciliu forțat)^[14] ori pe diverse alte meridiane și paralele, din Bulgaria și România până în Cuba.^[15] Exilatul peregrin a fost primit devreme în Societatea Scriitorilor din Grecia (1937)^[16]. La 47 de ani (1956), primește primul premiu, cel național, de poezie („Premiul de Stat pentru Literatură”, pentru poate cea mai cunoscută creație poetică a sa, Sonata clarului de lună)^[17]. În 1975 și ulterior, i se acordă titlul de Doctor Honoris Causa al Universităților din Salonic și din Atena, apoi din Birmingham și Leipzig.^[18] În lungul șir al anilor ’70-’80, poetul cu exemplarele unei plachetei arse (la doar doi ani de la debut) devine laureatul a numeroase premii internaționale (în Belgia, Bulgaria, Franța și Italia)^[19]. Cu trei ani înainte de despărțirea de Poet, orașul în care, odinioară, îi fuseseră arse scrierile îi acordă – cum deja am amintit: dar este ultimul – titlul de Doctor Honoris Causa și îi oferă medalia sa de aur (1987).

Primăvara și Oda Luminii

Ne reîntoarcem în preajma debutului literar: la doar patru ani distanță de el și după doar doi, respectiv unu, de tulburătoare suferințe, pricinuite de tragedia grevei reprimate de la Salonic (1936) și de îmbolnăvirea mintală definitivă (1937) a surorii poetului, Lula, care era cu un singur an mai mare ca el și de care îl lega o profundă afecțiune fraternă. Ambele suferințe, cea colectivă și cea personală, îl marchează decisiv pe tânărul creator – se îndrepta spre 29 de ani –, unul care încă își căuta, cu ardoare și pasiune, drumul liric propriu. Atunci, în acei ani de dureri și suferințe, deja împărtășite public (este cazul ambelor poeme premergătoare: Epitaful, publicat în 1936, și Cântecul surorii mele, tipărit în 1937)^[20], Ritsos reușește să transfigureze, purificator, răul pricinuit de durere în lumină și speranță.^[21] Așa se naște Simfonia de primăvară (1938).

În lirica lui Ritsos, lumina pătrunde, acum, pentru prima oară, dar altfel decât știm în ordine fizică, naturală. Nu astrele sunt cele care o nasc și o aduc, nici ritmurile alternante ale vieții, în ciclul diurn-nocturn, cosmic și terestru. Este un alt fel de lumină. Născută din și în suflet, din bucuria lui, această lumină inundă universul, refăcând drumul în sens invers: nu dinspre cosmosul astral înspre universul uman, ci dinspre uman înspre cosmos. Pentru că această lumină nu provine din spațiul interstelar și intergalactic, nici nu iradiază din direcția vreunei divinități amorfe, anonime, necunoscute (strămoșii antici ai grecilor moderni înălțaseră un templu, spre sfârșitul Antichității, Zeului necunoscut) și nici nu copleșește, filantropic, umanitatea. O astfel de lumină, care pare numai o fărâmă, o scânteie, în raport cu incandescența solară, născută fiind în micro-cosmosul sufletului omenesc, este lumina bucuriei, necunoscută cosmosului și astrelor în sine: lumina bucuriei nu (doar) de a fi, de a exista, ci (și) de a iubi. Lumina, imensă de fapt, a bucuriei iubirii.

Această lumină caldă scaldă întregul edificiu poetic al Simfoniei primăverii^[22]. Dacă Beethoven, prin intermediul vibrantului text schillerian, crea și aducea omenirii înfrățite, prin ultima sa Simfonie, impară, a IX-a, acordurile gigantice ale Odei bucuriei, Poetul grec contemporan împărtășește umanității același sentiment, pur și exclusiv omenesc, al bucuriei, însă una născută dintr-un alt afect: cel al iubirii. Simfonia ritsosiană este și ea a bucuriei, dar, pentru a o deosebi de simfonia beethoveniană (pentru că folosește doar muzica din cuvinte, a cuvintelor, nu și pe cea a instrumentelor), o vom numi simfonia bucuriei și luminii iubirii sau, mai simplu, Simfonia Luminii: Oda Luminii, în termeni strict poetici, comparabili cu contextul literar schillerian (deși neadus vreodată în discuție de Ritsos însuși).

Prima strofă descoperă gestul originar. Poetul părăsește tărâmurile glaciale ale înălțimilor alegoric montane – „piscul alb acoperit de zăpadă” –, pentru a coborî în lumea locuită de oameni. Antiteza puternică, între „surâsul rece” al piscului și „nemărginita /.../ singurătate” a omului deschide, ca în simfonia beethoveniană, drama titanică a părăsirii izolării și a coborârii în lumea umanizată a ființelor mici: precum vrăbiile, care „își scutură zăpada /  de pe aripi”, și Poetul, părăsind „piscul” (simbol al izolării: trufie, hybris, sau inerție a genezei primordiale?), își scutură „de pe umeri” singurătatea, simbolizată alegoric de „cenușa aurie a aștrilor” (a doua strofă).^[23]

Strofa centrală, a treia, este și miezul poemului. Ea revelează din plin, în deplină lumină, puterea cosmică a iubirii și descoperă, în veșnicia clipei de iubire, bucuria trăirii ei. După gestul coborârii, al descinderii de pe piscul alb al singurătății nemărginite – o catabază erotică pură –, altele două devin gesturile primordiale acum. Primul, prin care – ca într-un ritual conjugal permis public și tradițional – iubitul trece pe sub bolta ramurilor înflorite de salcâm, întinse peste perechea unită în sărut: este metafora îmbrățișărilor dăruite de iubită, asemenea unei galerii nupțiale. Cel de-al doilea gest, o bătaie în geamul noii ferestre, care stă să se deschidă, aceea a vieții plenar trăite: este „geamul prealuminos al primăverii”, al noului anotimp, al noii vârste a omului, anotimpul iubirii, primăvara. Această strofă dă sensul profund, uman-terestru și simultan natural-cosmic, al întregului poem și, prin el, al întregii construcții poetice a Simfoniei. O simfonie a primăverii, adică a iubirii, care este primăvara vieții, care este renașterea ei din infinitul singurătății.

În urma celor trei gesturi primordiale, însăși condiția auctorială se schimbă. Este un regressus sui generis: nu ad uterum, nu înapoi în pântecele matern, părăsit, prin naștere, o dată pentru totdeauna, ci înspre ingenuitatea și puritatea primordială a vârstei celei mai inocente, copilăria atemporală. Numai așa se poate decoda finalul, cu totul neașteptat, surprinzător, uluitor chiar, al poemului, reprezentat de monostihul „un copil” (a șasea strofă, cum aminteam, cea mai scurtă posibil, formată din doar două cuvinte). Drept urmare a experienței cunoașterii erotice, una prin excelență inițiatică, poetul – ca voce auctorială, prin asumarea persoanei I singular – se întoarce înapoi în timp (regressus, participiul perfect al verbului latin al [re]întoarcerii, regredior, regredi, derivat cu prefix de la lexemul-bază gradus, „pas”, „treaptă”): dar el nu se întoarce oricând, altfel spus în orice timp, ci numai în timpul miraculos (illo tempore) al copilăriei paradisiace, care se încarcă, astfel, cu valențe purificatoare, cathartice. „Voi fi băiatul cel bun” (declară asertiv vocea auctorială în strofa a patra), cel care cunoaște și lucrurile bune ale vieții, zâmbindu-le (ibid.), și pe cele triste, precum serile friguroase de iarnă, „lămpile din casele pustii” sau „trecătorii singuratici”, poate insensibili – preocupați fiind de alte lucruri și de griji – la frumusețea tăcută a luminii lunii de august (strofa a cincea).

Iubirea salvează, purifică și unește omenirea în speranța unui viitor mai bun, pe care Simfonia primăverii, adică a bucuriei și a luminii ei, îl anunță, ca pe o vârstă purgatorie. Aceea la care omul, lepădându-și orgoliile și egoismul izolării, se poate înfățișa și se înfățișează înaintea celorlalți oameni în deplinătatea celui mai înalt, dar tangibil ideal uman: „Așa modest, omenos, întreg / așa preabucuros și neprihănit” (strofa a treia).

Bibliografie selectivă^[24]

1. în limba română și alte limbi moderne

Repere culturale

George D. HURMUZIADIS, Cultura Greciei. Antică. Bizantină. Modernă. București, 1979.

Andreas RADOS, Echivalențe culturale. De la Odysseas Elytis la Nichita Stănescu. Iași, 2001.

1974. Th. DIMARAS, C. KOUMARIANOU and L. DROULIA (editors), Modern Greek Culture. A Selected Bibliography. (in English, German, Italian). Athens, 1974.

Istorii și studii literare

Roderick BEATON, An Introduction to Modern Greek Literature. Oxford, 1994 (traducere în neogreacă, Atena, 1996).

1. Th. DIMARAS, Istoria literaturii neogrecești. În românește de Mihai Vasiliu. București, Editura pentru Literatură Universală, 1968 (traducerea a fost efectuată după ediția id., Histoire de la littérature néo-hellénique. Paris, Collection de l’Institut Français d’Athènes, 1965).
2. KEELEY, P. BIEN, Modern Greek Writers. Princeton, New Jersey, 1972.

Börge KNÖS, Histoire de la littérature néogrecque. Stockholm, 1962.

Denis KOHLER, La littérature grecque moderne. Paris, 1985.

Bruno LAVAGNINI, La letteratura neoellenica. Milano, 1969.

1965. MIRAMBEL, La littérature grecque moderne. Paris, 1953; ediția a II-a, 1965.

Linos POLITIS, A History of Modern Greek Literature. Oxford, 1973; ediția a II-a, ibid., 1975; ediția a IV-a, ibid., 1985; trad. gr., Atena, 1978.

Andreas RADOS, Liviu MOSCOVICI, Literatura neogreacă contemporană în România. Bibliografie. Iași, 1998.

Philip SHERRARD, The Marble Threshing Floor. Studies in Modern Greek Poetry. Athens, 1982.

Mario VITTI, Storia della letteratura neogreca. Torino, 1971; trad. gr., Atena, 1987.  

Antologii  

Kimon FRIAR, Modern Greek Poetry. From Cavafy to Elytis. New York, 1973.

Mary P. GIANOS, Introduction to Modern Greek Literature. An Anthology of Fiction, Drama and Poetry. New York, 1969.

Modern Greek Writing. An Anthology in English Translation. From Makriyannis to the ’70 Generation. Edited by David RICKS. Athens, Centre for the Greek Language, 2003.

2. în neogreacă

Repere culturale

Yannis PAPAKOSTAS, Saloane și cafenele literare. Ediția a III-a. Atena, 1994.

Istorii și studii literare

Vanghelis ATHANASOUPOULOS, Peisajul poetic elen în secolul al XIX-lea și a XX-lea. Atena, 1995.

Faidon BOUBOULIDIS, Glykeria BOUBOULIDIS, Literatura greacă modernă. Schiță filologică. Vol. 1-2. Atena, 1984, 1991.

Fotis DIMITRAKOPOULOS, Neoelenismul în literatură. Secolele XIX-XX. Atena, 1985.

Periklis N. KALODIKIS, Literatura neoelenă. Problematici sociale. Vol. 1-4. Atena, 1978-1979.

Andreas KARANTONIS, Poezia noastră după Seferis. Atena, 1976.

id., Literatura neoelenă. Fizionomii. Vol. 1-2. Ediția a III-a. Atena, 1977.

id., Poetice (Texte critice). Atena, 1977.

id., Texte critice (Opinii despre probleme și teme ale literaturii neoelene). Atena, 1981.

Yannis KORDATOS, Istoria literaturii neoelene (din 1453 până în 1961). Vol. 1-2. Atena, 1962 (reeditare, 1983).

1977. P. KOSTELENOS, Istorie modernă a literaturii neoelene. De la căderea Constantinopolului până în zilele noastre. Atena, 1977.

Dimosthenis KOURTOVIK, Scriitori greci postbelici. Un ghid critic. Atena, 1995; ediția a II-a, ibid., 2000.

Alekos KOUTSOUKALIS, Istoria literaturii grecești. Din Antichitate până astăzi. Din unghi istorico-materialist. Vol. 1-3. Atena, 1989-1990.

1996. D. MASTRODIMITRIS, Introducere în filologia neoelenă. Ediția a VI-a. Atena, 1996.

id., Poezia elenismului modern. Antologie. Ediția a III-a, revăzută. Atena, 1998.

1980. G. MERAKLIS, Literatura greacă contemporană. 1945-1980. Ediția a II-a. Atena, 1987.

Maria MIRASCHEZI, Literatura neoelenă. Vol. 1-2. Atena, 1978, 1982.

1985. MITZAKIS, Literatura greacă în secolul al XX-lea. Scurtă schiță. Atena, 1985.

Nikos PAPPAS, Adevărata istorie a literaturii neoelene (de la 1100-1973). Atena, 1973.

Haris PATSIS, Marea enciclopedie a literaturii neoelene (din secolul al X-lea d. Hr. până astăzi). Vol. 1-12. Atena, 1968-1971; ediția a II-a, revizuită, 2000.

Mihail PERANTHIS, Capitole de literature neoelenă. Atena, 1976.

id., Antologia poeziei neoelene. Din secolul al XI-lea până azi. Vol. 1-6. Ediția a X-a. Atena, 1979.

Linos POLITIS, Teme ale literaturii noastre. Vol. 1-2. Salonic, 1976.

id., Scurtă istorie a literaturii grecești moderne. Bibliografie. Addenda. Salonic, 1981.

Kostas PROUSIS, Poeți și prozatori greci. Atena, 1990.

Dimitris SIATOPOULOS, Enciclopedie filologică și biografică a literaturii grecești. Vol. 1-2. Atena, 1981.

Vanghelis A. SKOUVARAS, Literele neoelene. Scurtă schiță de istorie a literaturii grecești moderne. Atena, 1976.

Kostas STERYOPOULOS, De la simbolism la „poezia nouă”. Atena, 1967.

id., Poezia greacă. Antologie-Filologie. Tradiția reînnoită. Atena, 1980.

id., Hoinărind. Vol. 1-4. Atena, 1982, 1986, 1994, 1996.

Yorgos THEMELIS, Poezia noastră modernistă. Vol. 1-2. Ediția a II-a. Salonic, 1978.

1. A. TRYPANIS, Poezia greacă. De la Homer la Seferis. Atena, s. a.

Dim. Gr. TSAKONAS, Istoria literaturii neoelene. Vol. 1-3. Atena, 1981; ediția a II-a, adăugită, vol. 1-9, are titlul și conținutul modificate: Istoria literaturii neoelene și a societății politice.

1983. Th. VAFOPOULOS, Poezie și poeți. Studii. Salonic, 1983.

Mario VITTI, Generația de la ‘30. Ideologie și formă. Reeditare, adăugită. Atena, 1995.

Ilias P. VOUTIERIDIS, Scurtă istorie a literaturii neoelene (1000-1930). Atena, 1933; ediția a III-a (având o completare pentru perioada 1931-1976, semnată de D. YAKOS), Atena, 1976.

Manolis YALOURAKIS, Istoria literelor elene din Egipt. Alexandria, 1962.

Alexis ZIRAS, Poezia greacă modernă (1965-1980). Atena, 1979.

id., Genealogice despre poezia și poeții anilor ‘70. Atena, 1989.

Liviu Franga

^[1] Am preluat textul original și traducerea din ediția Yannis Ritsos, Antologie poetică. Ediție bilingvă. Studiu introductiv, cronologie și traducere: Tudor Dinu. București, Editura Omonia, col. Biblioteca de Literatură Neoelenă. Editor Elena Lazăr, 2009, pp. 24-27. Am păstrat în traducerea latină punctuația originalului, ușor modificată în traducerea românească, și anume (menționez doar diferențele) am eliminat cele două virgule între adjectivele-epitet din primul vers al celei de-a doua strofe, precum și după ultimul cuvânt al celui de-al treilea vers din penultima strofă (ultima fiind un monostih). În ceea ce privește conținutul propriu-zis al traducerii, ne-am îndepărtat de varianta lui Tudor Dinu într-un singur loc, preferând redarea tradițională a conjuncției copulative και, „și” (= lat. et), în ultimul vers al antepenultimei strofe, în locul variantei disjunctive propuse de traducător („sau”).

^[2] Elena Lazăr, Panorama literaturii neoelene. Cuvânt înainte Prof. K. Mitsakis. București, Editura Omonia, col. Biblioteca de Literatură Neoelenă, 2001, s. u. KAVAFIS Konstantinos P., p. 189.

^[3] Elena Lazăr, ibid., s. u. RITSOS Yannis, p. 365. Autoarea vorbește, de asemenea, cu egală îndreptățire, de „o productivitate uluitoare”, caracteristică – dacă ni se îngăduie completarea – nu doar anilor 1953-1964 (numai în intervalul constituit de doi ani, 1957 și 1958 îi apar, la București, cinci plachete, „în prima ediție”), ci, am spune, fără teama de a greși, specifică întregii activități literare. De altfel, Elena Lazăr ne oferă (ibid.) un bilanț mai mult decât edificator: de la debut (1934, cu volumul avangardist intitulat Trakter, „Tractoare”), de-a lungul întregii sale cariere literare, Iannis Ritsos a publicat circa (aproximația aparține autoarei și este semnificativă!) 130 de plachete, 14 volume de traduceri, 4 volume de dramaturgie și unul de eseuri. Iar „creația lirică completă a fost strânsă în 10 volume (Apanta, 1961-1989).” (id., ibid.). Cf. și Elena Lazăr, Capodopere ale literaturii neoelene. Mic dicționar. București, Editura Omonia, col. Biblioteca de Literatură Neoelenă, 2003, p. 270. Aceeași autoare (Capodopere, p. 271) subliniază și faptul că Ritsos a fost, de asemenea, un remarcabil „cultivator al poemului dramatic” și, totodată, „un talentat traducător din lirica universală (a alcătuit și o Antologie a poeților români, 1961)”.

^[4] Ambele ultime citate aparțin aceleiași autoare, Panorama, ediția 2001, p. 366; cf. și ediția anterioară a lucrării menționate, apărută în anul 1987, sub același titlu, la Editura Eminescu, în col. Clepsidra, s. u. RITSOS Yannis, p.  250.

^[5] Id., ibid. (ediția din 2001), p. 364.

^[6] Id., ibid. (ediția din anul 1987), p. 249: „Poet autentic, printre cei mai valoroși ai așa-numitei «poezii moderniste» /…/”; id., Capodopere, ibid.

^[7] Alte detalii apud Tudor Dinu, Yannis Ritsos (1909-1990). Repere cronologice, în ed. cit., p. 15.

^[8] Tudor Dinu, ibid.: „În urma falimentului familiei /.../” (1925), datorat atât morții, cu patru ani înainte, a mamei sale, cât și – adăugăm – îmbolnăvirii grave a tatălui său.

^[9] Id., ibid., p. 16.

^[10] Elena Lazăr, op. cit. (ediția din 2001), p. 364; Tudor Dinu, ibid.: în 1938, „este angajat la Teatrul Regal”, iar în 1940 „se transferă la Opera Națională pe post de balerin” (deci, la 31 de ani).

^[11] Tudor Dinu, ibid., pp. 15-16.

^[12] Id., ibid., pentru numeroase și diverse alte detalii biografice. Între ele, poate cea mai semnificativă – marcând începutul odiseicului său destin politic – este înscrierea, la 25 de ani (1934), în Partidul Comunist, după patru ani de stagiu pregătitor, petrecuți în Clubul Muncitoresc, respectiv în organizația de tineret a partidului, „club a cărui secțiune artistică o conduce” (id., ibid., p. 16).

^[13] „/.../ lângă templul lui Zeus Olimpianul”, notează, cu acerbă ironie, același exeget și editor român al lui Ritsos (ibid.). Au fost arse, adaugă Tudor Dinu, 250 de exemplare din cele 10 000 în care a fost editat poemul Epitaful, „bocet zguduitor al unei mame pentru copilul ucis în timpul grevei de la Salonic din 1936” (Elena Lazăr, op. cit., ediția din 2001, p. 365, din 1987, pp. 249-250), ca urmare a intervenției represive atroce declanșate de autorități. Peste opt ani, Ritsos s-a mai întâlnit, la propriu, cu focul, căci, în anul 1944, „în timpul așa-ziselor Evenimente din Decembrie, luptele armate dintre forțele Frontului Național de Eliberare și trupele guvernamentale grecești susținute de efective militare englezești, este arsă arhiva sa personală.” (id., ibid., p. 17)

^[14] Tudor Dinu, ed. cit., pp. 17, 19.

^[15] Elena Lazăr, op. cit., ediția din 2001, p. 364.

^[16] Un alt detaliu biografic, cu valențe de-a dreptul simbolice, îl remarcă Tudor Dinu (ibid., p. 16), comentând astfel momentul respectiv: „Citind opera confratelui său, Kostis Palamas, decanul literelor elene, afirmă plin de entuziasm: «Ne dăm la o parte, poete, ca să treci tu.»” Ulterior, Ritsos a devenit președintele onorific al Societății (Elena Lazăr, op. cit., ediția din 2001, p. 365).

^[17] Elena Lazăr, op. cit., ediția din 1987, p. 249, ediția din 2001, p. 365.

^[18] Id., ibid., ediția din 2001, pp. 364-365; Tudor Dinu, ed. cit., p. 19.

^[19] Ibid., p. 365; Tudor Dinu, ibid., precizează că primirea premiului „Alfred de Vigny” în Franța i-a înlesnit accesul la candidatura pentru Premiul Nobel pentru Literatură din același an, 1975. Neprimindu-l, nici în 1976, nici ulterior – adăugăm noi –, Ritsos este răsplătit, dincolo de cortina războiului rece, în mod semnificativ cu Premiul „Lenin” pentru Pace, în anul următor (1976) primirii premiului francez. Într-o replică-ecou întârziată, peste un deceniu (1986), ca într-o competiție de recunoaștere universală, poetul grec ocolit de Nobel primește, la 77 de ani, din partea Organizației Națiunilor Unite, Premiul „Poetul Păcii între Națiuni”. Pentru ca, în 1990, cu doar câteva luni înainte de plecarea sa definitivă, autorul splendidului poem al Elenității (publicat separat, în anul 1966, și transpus muzical de Mikis Theodorakis) să primească, din partea Consiliului Mondial al Păcii, Premiul Jolieau Curie, în amintirea, probabil, a poemului compus de Ritsos în 1950, Scrisoare către Jolieau Curie. Cf. și Tudor Dinu, ibid., pp. 17-20.

^[20] Tudor Dinu, ibid., p. 16. Cronologia aparițiilor este diferită apud Elena Lazăr (în ambele ediții: p. 249, pentru cea din 1987, p. 365, pentru cea din 2001), și anume anul 1935 pentru Simfonie.

^[21] Sau, cum sensibil notează Tudor Dinu, în studiul care precedă textul Antologiei poetice (intitulat Yannis Ritsos – între poezie și politică): „Mângâierea i-o oferă tot poezia, care, cu incontestabilul ei efect cathartic, sublimează suferința, transformând-o în artă.” (p. 8)

^[22] Așa cum preferăm să echivalăm titlul operei în traducerea noastră, în pofida faptului că originalul grecesc indică un adjectiv-epitet în acord cazual de nominativ cu substantivul determinat, și nu un atribut substantival genitival.

^[23] Direcția mișcării este inversă celei pe care o parcurge geniul în viziunea lui Eminescu: acela, prin intermediul Luceafărului, după ce trăiește amar resimțita experiență mundană, se retrage pentru totdeauna, înapoi între astre, acolo unde, în lumea lui, se simte, trăind pentru totdeauna, nemuritor și rece.

^[24] Datorăm Elenei Lazăr, autoarea lucrărilor menționate în notele precedente, selecția surselor incluse în prezenta bibliografie. Aducem, prin aceasta, omagiul nostru celei mai reputate specialiste – începând din anii ’70 ai secolului trecut până în prezent – în istoria culturii, civilizației și literaturii și filologiei neogrecești din România, întemeietoarea și conducătoarea singurei edituri specializate în acest domeniu, apărute în anul 1991 și activând, în fiecare deceniu de atunci, cu o largă și binemeritată recunoaștere internațională.