BIBLIOTHECA UNIVERSALIS

Tăcerea lui Dumnezeu[1]

Titlul poemului lui Giuliano Ladolfi se referă la textul Sfântului Ioan al Crucii Noaptea întunecată, în care misticul descrie un moment al propriei existențe când  întunericul pune stăpânire pe experiența umană și religioasă. 

Multe alte personaje istorice s-au confruntat cu această încercare: Francisc de  Assisi, Teresa de Avila, Sfânta Clara din Montefalco, Francesca Romana, Maria Magdalena de Pazzi, Padre Pio din Pietrelcina, Maica Teresa de Calcutta, care au experimentat lungi perioade de o tragică ariditate spirituală, lipsită de orice mângâiere în rugăciune, în practicile religioase, în grija pentru nevoile altora, și caracterizată printr‑un sentiment de pierdere, ariditate, neputință, durere și disperare.

În această lucrare autorul își imaginează că într‑o fază asemănătoare a intrat și Maica Domnului în noaptea care a urmat răstignirii, morții și înmormântării lui Isus, într-o ațipeală în care gândurile se întrepătrund, se ciocnesc, se adună și somnul nu vine să-i aducă odihna. Întrebările îi asaltează sufletul chinuit fără posibilitatea unui răspuns. Maica Domnului își revede propria existență și mai ales promisiunile mesianice, examinându-le în contact cu realitatea, departe, pentru moment, de orice speranță. Ecoul cuvintelor lui Isus pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” îndeamnă la găsirea unui motiv pentru suferința umană. Această personificare poetică e foarte departe de mama umană disperată din Pianto della Madonna a lui Jacopone da Todi, cât și de iconografia tradițională care, cu conceptul de „corăscumpărare”, o vede pe Fecioară abandonându-se voinței lui Dumnezeu.

Aici, întreaga omenire este prezentă în Maria, a cărei logică este anihilată de încercare, încât pune sub semnul întrebării conceptul în sine de Bunătate și Iubire a lui Dumnezeu printr-o tăcere care se perpetuează de-a lungul secolelor și aduce catastrofe naturale și umane, cum s‑a întâmplat la Auschwitz. Este momentul în care credința este pusă la încercare, credința autentică, care, în ciuda situației absurde, cere încredere în Dumnezeu. Acest rezultat, însă, trece prin noapte, îndoială, suferință, aceeași suferință care l-a lovit pe Avraam când a urcat în Moria pentru a-și sacrifica fiul, beneficiarul promisiunilor divine, și care se perpetuează în orice om în fața misterului suferinței umane, de parcă ar fi fost părăsit de El.

În noaptea întunecată a Mariei-Mamă, Ladolfi înfățișează criza civilizației occidentale, problemă căreia i-a consacrat mai multe eseuri, care și-a  pierdut punctele de referință și se aseamănă cu ciobanul din revista lui Giacomo Leopardi fără răspunsuri la întrebările existențiale, simțind disproporția abisală dintre așteptările omenești de la  un Dumnezeu atotputernic, bun și milostiv, și un Dumnezeu suferind, lipsit de orice putere („Coboară de pe cruce și te vom crede” am putea striga toți), umilit, pălmuit, batjocorit,  „om al durerilor”, un Dumnezeu ucis.

Această realitate, omenește de neînțeles, presupune gândurile unei mame, ale cărei întrebări continue devin  „întrebarea” omenirii din toate timpurile și de pretutindeni.

Dar noaptea nu e disperare definitivă, pentru că înmormântarea trupului lui Isus Hristos e „sămânță” pusă în pământ ce trebuie să moară ca să rodească și se poate vedea o lumină: contra spem in spem credidi.        

Giuliano Ladolfi


Fragmente

*  

Și din acel moment ucenicul o luă cu el.

Timpul n-are margini  când umbrele...
se-ntind și amintirile
devoră carnea.
Totul se domolește când consternarea
hrănește suferința.
Viața mi-a fost locuită de-o întâlnire
și de singurătatea în care misterul
m-a închis.
Nicio întâlnire de-acum.
Nu plâng moartea fiului meu,
ci întunericul ce m-a cuprins
și mă stăpânește cu fiecare respirație.
Noapte întunecată,
noaptea Marii Tăceri,
noaptea mormântului, noaptea amintirilor,
noapte fără viitor când
noaptea timpului ce se destramă
trăiește moartea, chiar fără să moară.
Nu există un înlăuntru și un afară
al imensei tăceri ce mă sufocă
și veghează împreună cu întunericul.
Un geamăt nu-mi iese din gură.


*

Semnele
sunt opace,
acre lacrimile,
blasfemie fiecare cuvânt
în prezența durerii celui Drept.
Haosul a revenit:
locul și timpul s-au dispersat;
noaptea stăpânește natura
într-un vuiet uriaș.

Neantul lucrurilor umane
va distruge Ființa
ce lumea a creat.
Și frumusețea nu mai există.

Pot crea cuvintele
dar le simt mutilate,
izgonite în exil
ca strămoșii noștri.
Se risipesc pe pământ.
Cine l-a distras pe Creator să lase
cosmosul neterminat?
Din cauza acestei morți, universul
nu mai e casa omului.
 
*

Cuvântul Primordial
să se-ntoarcă în gura Creatorului...
Și totul se liniștește
în neantul din care s-a născut.
Nu eram acolo când Tu ai pus
pietrele de temelie ale lumii,
când ai fixat pe cer
calea stelelor,
și nu te-am urmat niciodată
pe aripile vântului și nu cunosc din îngheț
melodia subtilă a luminii.
Și Tu unde erai când Cel Drept
pe Cruce a fost răstignit
și striga, striga
că a fost părăsit?
Dar Tu unde erai când
în ultimul strigăt Te-a invocat?


*

Îl priveam pe copilul acela
șezând la masa mea: 
care erau visele unei mame?
Cine era? Continua
să răsune în mine
întrebarea.
„Fiul Celui Prea Înalt” mi-a spus
mesagerul când devastatoare
o Lumină îmi transumana
ființa și într-o clipă
m-am simțit învăluită de Infinit.
Fiul Celui Prea Înalt?
izbăvirea  poporului…
și tronul lui David, tatăl său?
mormânt, tăcere, suferință,
părăsirea disperată…


*

Dacă Tu, Dumnezeule,  
ești iubirea și ești mila,
cum îmi spunea Isus al meu,
suferința nu-și află loc în Tine…


*

Ce este disperarea asta
ce mă împinge spre întuneric?
Moartea e singurul licăr de lumină.
Fiul meu, cine te-a condamnat?
Ce judecată te-a țintuit
pe astă cruce?
Tu, nenăscut din om,
te-ai încărcat cu toate suferințele.
De ce să suferi? De ce să te naști?
De ce să creezi, Doamne,
pe acela pe care-l condamni la durere?
Totul se naște în Tine și numai în Tine ajunge
lumina zilei, precum
totul moare în Tine și totul în Tine
se întoarce în neant.
De ce acest Calvar?
De ce acest mormânt și astă noapte
întunecată în care Te-am pierdut.
Mă simit respinsă de Iubirea Ta.

Ești Dumnezeul Părinților noștri
care cere sacrificiul
ființelor pe care le-ai creat
ori ești Dumnezeul lui Isus,
Tată milostiv și bun?


*

În noaptea asta simt întunericul Tău
cum îmi învăluie trupul și mă sufocă.
În promisiuni, mă simt trădată:
Cu acest fiu aș vrea să fiu îngropată
pentru a-i striga inocența …


*

Unde-i bunătatea Ta, Doamne,
Creatorul lumii?
Te-a implorat pe cruce:
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu,
de ce m-ai părăsit?”
De ce poți alege binele și răul?
Unde-i rădăcina unei morți,
suferința unui om drept
dacă Tu ești totul,
dacă Tu ești numai binele?
În Tine rănile,
în Tine cuiele sale.
În Tine moartea sa? Tu EȘTI înaintea
fiecărui act, gând, suferință.
A umblat pe drumurile de pe pământ
vindecând bolnavii,
dând putere celor suferinzi,
înviind morții
și vestind Bună Vestirea.
I-a îmbrățișat pe leproși și a șters
lacrimile femeilor insultate,
și atunci de ce răul?
Unde în scopul Tău își află locul   
neliniștea-i de pe Chip și lacrimile lui,
geamătul chinului său și acel strigăt?
Unde, dacă nu în Tine, care ești Totul?
De unde vine răul?
turbarea torționarilor săi,
indiferența,
frica prietenilor săi?
Unde e Împărăția lui Dumnezeu?
Mintea
îmi e tulburată, noaptea-i în mine:
vocea vestirii nu-i decât vânt.
Am trăit restul vieții
căutând  un sens misterului unui fiu
cu privire fulgerătoare,
cu mângâieri învolburate;
acum mă trezesc că nu mai cred
ca o speranță devastată.


*

În noaptea asta întunecată
nu pot să Te numesc Tată,
cum m-a învățat el.
Am intrat cu el în mormânt.
Spada nu mi-a străpuns sufletul,
mi-a luat orizontul și acum
nu mai văd decât vidul și disperarea.
 

*

Și câtă, câtă suferință
zugrăvită pe fața Sa:
de prieteni să se vadă părăsit…
trădat de aceia pe care îi iubise,
pe care îi binecuvântase …
singurătate… singurătate…


*

Nu mi-a lăsat nimic,
nici măcar puterea
de-a ierta,
cum a făcut el.


*

Ochii acum secați
nu văd decât o piatră
pe un pământ unde
acea sămânță a fost îngropată
ce trebuia
să unească timpul cu eternitatea.

Traducere din franceză și comentarii:
Sonia Elvireanu

[1] Giuliano Ladolfi, Noaptea întunecată a Mariei. Traducere din franceză de Sonia Elvireanu. Prefață de Giuliano Greco. Postfață de Ivan Fedeli, Ars Longa, 2023.