ACCENT

O revistă de cultură: Alkemie

Alkemie. Revue semestrielle de littérature et de philosophie. Le Moi, numărul 29/2022 este o antologie fascinantă care aduce împreună o selecție remarcabilă de studii sub îndrumarea atentă a Mihaelei-Gențiana Stănișor și a lui Răzvan Enache. Prin intermediul acestui volum, cititorii sunt invitați să exploreze complexitatea și diversitatea gândirii contemporane prin intermediul unui mozaic vibrant de proză, poezie și eseuri care abordează sinele și eul literar privite din diferite perspective.

Textele din acest număr au o energie distinctivă și oferă perspective profunde asupra temelor, emoțiilor și provocărilor secolului XXI. De la reflecții introspective, la explorări curajoase ale societății moderne, fiecare autor aduce în discuție teme ca identitatea, relațiile și umanitatea.

Pe lângă secțiunile obișnuite (Agora, Cœurrespondances, Dex/deux ordres du monde et du langage și Le marché des idées), acest număr cuprinde un dosar tematic – Le moi și un Hommage à Eugène van Itterbeek. În toate sunt prezente direct sau indirect problematicile sinelui și ale identității care, pentru mai bine de un secol, au determinat dezbateri dramatice și aparent interminabile. Volumul poate fi privit ca o polifonie armonioasă a sinelui exprimată printr-o multitudine de viziuni pusă în contexte variate.

Marc de Launay în L’identité ambiguë anticipează ceea ce am putea numi un element guvernant, referențial al întregului volum, identitatea în context extins: istoric, cultural, dogmatic și ideologic. Autorul consideră că este aproape imposibil să epuizăm sensurile acestui lexem, identitatea devenind, astfel, o metaforă plurisemantică fondată pe o serie de dublete, de pildă amic – inamic, prezență – absență, natural – artificial. Cercetătorul ridică problema „identității culturale” care generează un conflict dialectic al modurilor de percepție și judecată.

Identitatea presupune așadar o dialectică a contrariilor ce se manifestă prin semne, sensuri și imagini disipate în societate. Citind argumentele expuse de Marc de Launay ajungem să ne întrebăm cine suntem noi, cine sunt eu, ce mă distinge de ceilalți (îndeosebi atunci când este vorba despre identitate culturală^[1]). Această chestionare interioară joacă un rol foarte important în definirea a ceea ce este public, accesibil tuturor, și ceea ce este secret, rezervat unui grup restrâns sau unei singure persoane.

Pare a fi o constantă antropologică încercarea de a da o definiție identității noastre și de a găsi un sens existenței. Inițial a fost făcută distincția eu-celălalt, regional-static, grec-barbar (xenos), până la radicalizarea modernă a termenului. Problematica identității bântuie evoluția opozițiilor bazate fie pe o reprezentare fie dogmatică, fie ideologică a istoriei.  În argumentul volumului, Marc de Launay prezintă identitatea culturală prin prisma dubletului conceptual ezoterism – exoterism, făcând distincția între cei doi termeni. Deoarece termenii menționați pot crea o doză considerabilă de confuzie, autorul explică, pe de o parte, universul interior, tainic, profund și elitist și, pe de altă parte, pe cel exterior, ușor de deosebit, post la îndemâna tuturor membrilor unei comunități. Exoterismul este un termen cu o apariție târzie. La greci, acesta reprezenta o versiune vagă, inaptă pentru pătrunderea sacrului. Ezoterismul, în schimb, este preluat din filosofia elenă și prinde viață doar ca urmare a unor interpretări care se transmit în mod rezervat, pe cale orală, fiind reprezentativ pentru ierarhia religioasă. Cele două concepte alcătuiesc așadar un dualism coerent și organic.

În secțiunea Agora am rămas plăcut surprins, desigur datorită faptului că am rezonat cu argumentele prezentate în eseul doamnei Emmanuelle Bruyas Marcher, la pensée en chemin. Aceasta explorează mersul în natură și efectul terapeutic în procesul gândirii, ne prezintă o pluralitate de stiluri ale mersului asociate conceptului de Eu, eul creator, poetic, interior pe care îl va opune sinelui. Într-adevăr, mersul permite o suită de semnificații printre care putem menționa mersul într-un parc, într-un pelerinaj, acasă, la muncă, mersul sportiv, meditativ sau reflexiv; acesta este juxtapus relației dintre corp și spirit.

Autoarea consideră că mersul, aparent o activitate banală, este o activitate propice pentru reflecție și introspecție; pentru susținerea problematicii expuse, Emmanuelle Bruyas prezintă argumentele unor filosofi precum Frédéric Gros, Michel Serres, Nietzsche, Rousseau și Montaigne cu privire la relația privilegiată care există între mers și gândire.

Un alt concept ce mi-a atras atenția în acest eseu a fost cel de lentoare, încetineală, care în concepția autoarei reprezintă punctul de forță în procesul gândirii. Întocmai, descoperirea, cunoașterea este una progresivă – în acest sens este oferit exemplul unui peisaj care se arată încetul cu încetul – asemenea gândurilor ce se articulează în mintea noastră.

Opusă vacarmului citadin, lentoarea este parte definitorie a triadei mers-natură-gândire. În articolele Marcher, une philosophie și Petite Bibliothèque du marcheur pe care autoarea eseului le citează, Frédéric Gros ne oferă o viziune amplă asupra acestei activități care însumează următoarele direcții de analiză: mersul ca activitate ce promovează gândirea critică, legătura dintre corp și minte, eliberarea de constrângerile cotidiene, de angoasă, ritmul mersului și meditația.

Mersul este o activitate în care eul se poate regăsi și contempla. Pe măsură ce mergem, ritmul pașilor și peisajul în mișcare ne pot facilita starea de contemplare, introspecție. Mersul creează un cadru în care mintea poate să rătăcească și să exploreze gânduri profunde, iar uniunea dintre trup și minte aduce claritate și înțelegere.

Natura, spațiu predilect al acestei activități, ne oferă o oportunitate de a scăpa de zgomotul cotidian. În timpul unei plimbări, individul se poate desprinde de provocările zilnice și poate să-și elibereze mintea pentru reflecta, fără a fi distras. Ritmul regulat al pașilor facilitează concentrarea și relaxarea, oferind un spațiu în care gândurile să curgă liber și să se dezvolte. Pare-se, așadar, că ritmul pașilor acordă fraza poetică și, în general, gândurile la ritmul vieții afective.

Capitolul intitulat Le corps de la pensée din eseul autoarei aduce aminte de maxima latinească Mens sana in corpore sano. Autoarea face distincția aici între gândirea într-un context de mișcare și altul de repaus, între gândirea „așezată și cea cu picioarele”^[2]. Acest capitol explorează și dezvoltă o imagine dihotomică a identității, prin prisma afinităților elective în  alegerea mediului în care se realizează actul creator: Flaubert nu putea gândi și scrie decât atunci cânt stătea închis în biroul său^[3]; acestui „Eu” considerat egocentric, Nietzsche îi va opune conceptul de „sine” pentru a se (auto) exprima. Pentru Nietzsche, mersul devine corespondentul unei singurătăți saturate de obsesie; în timpul mersului sunt analizate, de cele mai multe ori, aspecte ale vieții interioare pe care oamenii nu îndrăznesc să le spună.

În ultimul capitol al eseului, intitulat Marcher avec la nature et célébrer l’instant putem remarca, încă din titlu, deviza carpe diem evidențiată prin sintagma célébrer l’instant. Autoarea încearcă să concentreze rolul naturii în procesul cognitiv, reflexiv și în inspirație. Ea consideră că atunci când ne plimbăm singuri într-un colț de natură, singurătatea este relativă. A fi în comuniune cu natura înseamnă o solicitare constantă; Frédéric Gros considera că toate elementele naturii ne vorbesc^[4]. Este imposibil să fim singuri atunci când suntem pe o potecă, într‑o pădure, cu cântecele păsărilor sau sunetul vântului care face frunzele să vibreze, întreg peisajul prinzând viață sub ochii noștri. Se produce contopirea sufletului cu elementele naturii care funcționează atât ca declanșatoare a unor stări de spirit, cât și drept catalizator al gândirii și creației. Tocmai prin acest paralelism, autoarea ne aduce aminte de principiul simbolist al corespondențelor și dezvăluie o rețea de analogii care se formează între universul interior și exterior și care generează imagini artistice și, în cele din urmă, poezia sufletului.

Mersul este așadar o deschidere către neașteptat, imprevizibil, este, înainte de toate, un exercițiu spiritual al sinelui care amintește de ființa primordială.

În capitolul Le moi, am considerat potrivită asocierea primului text prezentat cu Le moi ici et maintenant. Philippe Jaccottet et la traversée d’un miroir du monde, articol scris de Gert Valentijn.

În opera lui Jaccottet ne este prezentată o veritabilă lecție despre dispariția graniței dintre sine și lume, eul topindu-se în natură. Poezia lui Jaccottet este lumină, cântec îndepărtat al păsărilor. Autorul articolului pune problema rolului pe care îl are natura în opera lui Jaccottet și cum aceasta influențează sinele și actul poetic.

Este prezentat sentimentul oceanic în siajul lui Sigmund Freud, poezia lui Jaccottet înfățișându-ni-se ca un fel de experiență mistică naturală. Folosind expresia freudiană, autorul subliniază disoluția, topirea sinelui în natură, dezvoltând apoi ceea ce Bataille numește experiență interioară^[5].

Eul în opera lui Jaccottet este caracterizat de o sensibilitate deosebită și o capacitate de observație fină. Poetul pare să fie deschis la detalii aparent minore din mediul său, evidențiind astfel conexiunile subtile dintre individ și lumea înconjurătoare. Interioritatea eului este explorată prin intermediul contemplării și introspecției. Sinele mis à nu se confruntă cu efemeritatea, artificialul pledând pentru natura vegetală. Această conștientizare a temporalității ne conduce spre reflecții profunde asupra propriei existențe.

Jaccottet visa la o poezie fără imagini^[6], asemenea celei japoneze (haiku), însă îi este imposibil să renunțe la acestea. După cel de-al doilea război mondial, paradigma estetică se schimbă, iar poetul elvețian va utiliza simboluri naturale pentru a exprima stările eului său poetic. Elemente precum plantele, animalele sau fenomenele meteorologice devin metafore ale trăirilor și gândurilor sale. Poetul este sensibil la schimbări și la ciclicitatea naturii, concepe viața în procesul dialectic al contrariilor din obiecte, procese și fenomene. Această atenție la transformări subtile sau la evenimentele ciclice evidențiază conexiunea profundă dintre eul său și ritmurile naturii.

Este adusă în discuție metafora oglinzii, care nu sugerează, ca la Roland Barthes, o intenție fundamental narcisistă; simbolul oglinzii este unul de ordin spiritual – acest obiect ne invită la introspecție, la cunoașterea sinelui și a celuilalt. A ne îndrepta către acest simbol semnifică a parcurge un drum către profunzimile sinelui, a fi în comuniune cu lumea sau cosmosul. Putem vorbi așadar și despre un procedeu al oglinzii, care funcționează întocmai ca fotografia, capturând un moment și redându-l întocmai așa cum este. Ochiul estetului, al poetului este oglinda naturii, iar opera nu e decât oglinda unor stări sufletești generate de această contemplare a elementelor cadrului spațio-temporal.

Contribuitorii acestui număr al revistei ALKEMIE creează un fel de oglindă literară captivantă, care nu doar reflectă, ci și modelează discursul cultural contemporan. Prin diversitatea sa, antologia reușește să surprindă sinele în toată complexitatea sa, oferind o panoramă fascinantă asupra percepțiilor și experiențelor umane.

Cu o prospețime și originalitate remarcabilă, volumul prezentat aici se impune ca o sursă de inspirație și reflecție pentru cititorii dornici să exploreze frumusețea și profunzimea creației literare contemporane. Acest volum nu doar că satisface curiozitățile intelectuale, ci și încântă sufletul cu gânduri și emoții autentice, oferind o călătorie literară memorabilă în sfera lăuntricului. Este o lectură obligatorie pentru toți cei pasionați de literatură contemporană și de capacitatea excepțională a cuvintelor de a capta esența umană.

Alin Armando Artion

^[1] Alkemie. Revue semestrielle de littérature et de philosophie. Le Moi, numărul 29/2022, sous la direction de Mihaela-Gențiana Stănișor și Răzvan Enache, Paris, Classiques Garnier, 2022. Ici l’article de Marc de Launay, « L’identité ambiguë », p. 22.

^[2] Emmanuelle Bruyas, „Marcher, la pensée en chemin”, p. 33.

^[3] Ibid.

^[4] Frédéric Gros, „Marcher une philosophie”, p. 80-81

^[5] Georges Bataille, „L’Expérience intérieure”, Paris, Gallimard, 2006.

^[6] Gert Valentijn, „Le moi ici et maintenant. Philippe Jaccottet et la traversée d’un miroir du monde”, p. 206.