CRONICA LITERARĂ

Adrian Dinu Rachieru
critic literar, eseist, prozator

Alexandru Moraru și „visul scriitoricesc”

Prozator robust, productiv, pe nedrept ignorat, retras într-o „singurătate fertilă”, cum spunea cineva, Alexandru Moraru se încăpăţânează să rămână un tradiţionalist. Are „guşa plină” şi energie epică, ochi ager, cinematografic şi ureche atentă, primitoare; frecat de viaţă, trecut prin experienţe dure, „supraîncărcat”, aşadar, se revarsă în pagină înfăţişându-ne o lume vitală, mustind de concret. Nici pomeneală să acuze criza ficţiunii; sau să propună texte debile, uscate, trădând un deficit existenţial. Cu tact rebrenian, stăpânind arta dialogului, cu simţ al concretului, interesat de descriptivism, el ilustrează o anumită vârstă a romanului. Rezumând, Alexandru Moraru pare un prozator cuminte, „normal”, fără vocaţie experimentalistă; inventiv, totuşi, traversând nonşalant felurite medii, cu interes special pentru sordid şi pitoresc, dezvăluind lumea marginalilor, cu psihologii schiţate sumar, devoalate prin comportamente, gesturi, ticuri verbale, refuzând, acuzator, o morală explicită.

Odată cu masivul roman Burduf de câine (Editura Eurostampa, 2026), Alexandru Moraru, respectându-și blazonul, ne propune, aflăm, „o scurtă evocare autobiografică”; adică „odiseea unui proscris” (Ulcică Luvian), cu o viață întortocheată și dură, cu hopuri, încercări și ghinioane medicale, urmărit de un „nenoroc multiplu”. Hărăzit pieirii, cu un prelungit sejur spitalicesc, ortăcind acolo cu piticoții, Luvian, un copil ager, voinicel, dotat etc. se pune pe picioare în pofida unui puseu reumatismal agresiv, devenind mascota spitalului. De un „neastâmpăr congenital”, sensibilizat de boală, suportând „cazne organice”, Luvian crește sub protecție maternă. Dinspre tatăl pierdut, fost militar, învăluit în amintiri încețoșate, va moșteni patima cititului. Iar Legendele Olimpului devin „tipăritura de căpetenie”. Mama (Vera), refugiată din Basarabia și divorțată, nu se ferea de corvezi; harnică și corectă, îl învață să se bucure cu puțin, confruntați fiind cu o sărăcie lucie. Schimbă gazdele, de la Nandor-sifonarul la Iosif Raia, un dipsoman-povestitor (văzut ca un prim dascăl), micul Luvian culege boroboațe și muștruluieli; cu tatăl vitreg (Șpriț) e pe picior de război. Mama, angajată în fine la o cantină, îl va purta în cârcă, printre alți navetiști cu faimosul repertoriu „porcos”. Luvian e receptiv, îngână cu sârg vocalize, dar în același timp, sub mentoratul „drojdierului” Iosif, fie și grizat, va învăța caligrafia, trezind – odată cu interesul pentru literatură – visul scriitoricesc, urmărit cu tenacitate.

Vin în avalanșă și necazurile școlare. Învățătorul Loboșteanu (Lobo), un dascăl torționar îl va altoi metodic. Trece prin gimnaziu fără entuziasm, strălucind doar ca animator al serbărilor școlare. Dar osârdia cititului nu-l părăsește, oferindu-și lecturi otova, compozite, în clandestinitate, absorbite, având ca „armă” principală memoria. Nu se împacă nicidecum cu matematica, se încearcă în arta pugilatului la clubul Metalica, e capabil de fapte altruiste, mânat de nevoia de a dărui. Are, ispitit de echitație, și un accident hipic; nu puteau lipsi experimentele tabagice dar visul de a intra în tagma condeierilor nu-l părăsește. Trece prin viață fără protector, afișând „sindromul demnității”. Își va vizita mama la spital impresionând asistența, înțelegând că nu era „ca alții”. Tip metodic, duce o viață de tip spartan, în pofida șirului de năpaste. „Gărgăunii” nu-l părăsesc, deși ideea sa, „monomană”, e privită cu neîncredere. Înțelege că harul e un dar cosmic; și, probabil, tatăl biologic, printr-un misterios transfer genetic, e „vinovat” pentru acest scop fierbinte care îl animă: cel de a deveni scriitor. Scrisul, „fanatizat”, fără pusee elitiste, îi procură valențe curative. Ocheada aruncată artei rodește, se adună, în timp, un raft de cărți-„diplome”, memoria textuală, etalată la tot pasul, impresionează.

Dar n-am putea ignora experiența penitenciarului (printre frontieriști) și școala șantierului; și acolo, Ulcică, în ochii inginerului Zaharia, e un caz special. Lucrător zilier la sere, cunoscând îndeaproape mediul spitalicesc, cel sportiv și, neapărat, cel muncitoresc, impregnat de o frățietate pestriță, urmând un curs de calificare (sudor), Luvian (alias Alexandru Moraru), cu un destin frământat, află în lectură un balsam sufletesc. Și, astfel, frecat de viață, trecut prin varii încercări traumatizante, „s-a instruit singur” și s-a dedicat scrisului, ferindu-l de angoase. Încât va mărturisi cu franchețe că nimeni nu l-a călăuzit „pe șleaul creației”, crezând doar în „sfântul har”. Pensionat prematur (pe caz de boală), mascându-și – din mândrie – neputințele și slăbiciunile, se va dedica scrisului. Cu o precizare importantă: nu râvnind diplome și premii, intrând în coterii literare, ci scriind „ca să existe”.

*

Când apărea Casa îngerilor (1997), Daniel Cristea-Enache, pe fază, semnala entuziast un roman excelent, aparţinând unui prozator de forţă. Romanul deschidea „o poartă ficţională” către o lume necunoscută, miasmatică, întunecată: cea a aurolacilor. Protagoniştii, boschetari temători, aşteptând zgribuliţi primăvara, încearcă să supravieţuiască; o faună colorată (alde Ciungu sau Râe, visând „să fie liber”; ori Ogaru, Ţeapă, Scai etc., constrânşi de logica propriei vieţi, în bătălia cruntă pentru a-şi procura hrană şi adăpost, ieşind din „iarna blestemată”) populează romanul subteranei. Iar „dincolo de capac” este „lumea de deasupra”, oricum primejdioasă. Fără fixisme moralizatoare, Alexandru Moraru face din eroii săi prizonierii suferinţei, lăsând să se strecoare, în ţesătura epică, o undă de generozitate.

Să ne amintim că debutul său romanesc (Sărbătoare de iarnă, 1989), după ce trecuse prin purgatoriul unui volum colectiv (Gustul livezii, 1985), investiga linear viaţa de şantier, o lume frustă, se ştie, expunându-l dispreţului superesteţilor. Prozatorul cochetase chiar cu ideea retragerii manuscrisului, nemulţumit de ceea ce izbutise. Nu putea fi suspectat de conjuncturism, deşi se angaja pe o cărare bătătorită, reuşind, paradoxal, tocmai acolo. Fiindcă romanul îşi păstrează, la relectură, scriitura proaspătă şi lasă senzaţia de viu, ceea ce, să recunoaştem, nu e chiar la îndemâna oricui. În plus, un Marian Cunea, alungând ispita confesiunii, era un om marcat, care îşi ascundea suferinţa; care dorea izolarea şi apoi, renăscând, se încărca cu forţă, reintrând în competiţia vieţii, aducând un binevenit halou meditativ.

Şi alte titluri rămân în aceeaşi albie, tematică şi problematică, vădind o vigoare obsesivă şi o dicţie energică, străine, însă, de semantica lunecoasă, încifrarea esopică sau dezmăţul verbal (cultivat de adepţii literaturii hormonale, căzând în mizerabilism). Evident, scrisul său prozastic, scanând – cu predilecţie – o lume periferică, nu evită reacţiile argotice, îmbogăţind exotic desenul imagistic. Bunăoară, Cetatea Lunii (2013), ca roman stratificat (prin limbaj), polifonic, interferă oralitatea descătuşată cu stilul elevat, propunând, la rigoare, „ciocnirea” lor. Pe de o parte, bardul şi eseistul Poiană, un idealist pornit pe calea pierzaniei, strivit de acool, râvnind întâlnirea cu Himera, alături de Naste (pentru care „poezia e o taină”) şi Lorena, muza cicălitoare; pe de altă parte, destine în derivă, lumea boschetarilor, privită cu duioşie şi, desigur, turnul malefic, fostul castel de apă, dezafectat, dinamitat, „bântuit”, reşedinţa lui Maciste, Juravle, Papavă; adică tocmai Cetatea Lunii, ispitind îmbrăţişarea celestă, tentativa zborului (ca loc al sinuciderilor). Prozatorul execută, cu mână sigură, vocalize şi fixează trasee narative, stăpânind vervos acest stoc tematic. După cum se mişcă dezinvolt şi atunci când, în ipostază pamfletară, explorează, în calitate de martor, vremurile noastre „ceţoase, bizare”. O publicistică abundentă, la Naţiunea sau Timpul-7 zile, adunată în volumul Panorame (2010), proba un acut spirit civic, slujit de un lexic „împodobit” şi o ironie muşcătoare, înfăţişând „fresca” unor ani tulburi (1997-2009). Cititor împătimit, mare devorator de cărţi, Alexandru Moraru se dovedeşte interesant şi ca poet (Absenţe, 2010), mărturisindu-se franc: „Am obosit decopertând/ iluzii scoase de la amanet...” Sau: „De pe urma reveriei/ rămân/ mereu c-un gust amar”. În fine, o (altă) Mărturie merită transcrisă: „Nu sunt buricul pământului./ Am venit de nicăieri/ Şi mă îndrept încotro,/ Bătând la glezna norocului.../ Dacă mă-mpresoară vreun rid,/ Acela e dovada că exist/ Sau, poate, semnul discret/ Al destrămării.”

 Astfel de tatonări întăresc, de fapt, o veche concluzie, pe care, cu ani în urmă, la debut, o lansa Valeriu Cristea, convins că Alexandru Moraru „merită urmărit”. Dacă la începuturi scria prea limpede, chiar „străveziu” (cum i s-a reproşat), câştigurile reflexive urmau a se decanta. În pofida unor preţiozităţi şi bombasticisme, textele sale sunt „meşteşugit scrise”, constata şi Horia Ungureanu. Iar volumul Nechemat în uitare (2015), adunând nuvele şi povestiri, confirmă din plin astfel de aprecieri. Chit că prozatorul lipseşte din DGLR, dar şi din Dicţionarul scriitorilor din Banat! El, autor silenţios, tenace, de o discreţie robustă îşi vede de treabă şi dovedeşte că este un prozator cu program, meritând, negreşit, mai multă atenţie, luându-şi, orgolios, destinul pe cont propriu.

 Nu demult, la editura Mirador, Alexandru Moraru ne-a propus alte două titluri, o plachetă (Recompus în clorofile) adunând poezii de ultimă oră şi o alta, Meandre de răscruci, colecţionând catrene şi epigrame. Vocaţia sa primă rămâne, negreşit, romanul. Observăm că astfel de apariţii au un rol „relaxant”, pregătind, prin meditaţii lirice şi popasuri epigramatice, cărţile „serioase”. Și Cașalâc (2020) aduna catrene și epigrame, în vizor fiind „divinul caș”, reevaluat ca „a opta minune a lumii”. În 2022 tipărea o antologie de proză scurtă, Vara cărăușilor, după o selecție dură din alte volume: Jocul (1999), Cercul de foc (2002) și Nechemat în uitare (2015), deja menționat. În fine, în Paralele inegale (2023), Moraru colecționează „materiale jurnalistice” (articole, eseuri, pamflete) ca reacții la cald, inventariind „tristeți recurente” (cum ar fi exodul medicilor), vorbind despre „Sporii letali ai disoluției” sau rolul I.A și atâtea alte chestiuni, din unghiul „democrației inimii”. Dar forța sa epică, probată convingător, cheamă romanul. Nădăjduiam că Burduf de câine va fi titlul său de vârf.

 Într-adevăr, acest masiv roman, încărcat faptic/ anecdotic, cu halou meditativ (un Bildungsroman, de fapt) convinge. Sub ambalaj ficțional, rebotezând titluri (inclusiv propriile-i apariții editoriale), dezvăluindu-ne „instrucția beletristică”, Alexandru Moraru se povestește cu sinceritate. Cade, uneori, în contemplații onirice, alteori alunecă în eseism (cu prețiozități lingvistice), are încurcături cu miliția economică (grație unei moșteniri) și, ajuns la sat, pe întinsura câmpiei, în paradisul verde, își impresionează consătenii prin uriașa-i bibliotecă, fiind considerat profesor sau „poiet”. Scris în cultul mamei, cea care, cu zâmbetul trudit, i-a fost mereu alături, sprijinindu-i „fantasma”, marele proiect („aplecare pentru condei”, altfel zis), Alexandru Moraru, un tip solar, are ca model omul puternic: cu stimă de sine, cavalerism și empatie, avid de cunoaștere și program auster. Fostul copil năzdrăvan, simțitor și silitor, a devenit, prin asimilare intensă, scriitor. Iar prin autoeducație și-a câștigat verticalitatea, de-ar fi să pomenim doar recenta aventură junimistă; orgolios, autorul și-a retras manuscrisul de la editura ieșeană, aflând în singurătatea-i creatoare „o umbră credincioasă”. Robust, prozatorul a biruit asperitățile vieții, oscilând între însingurare și meditație; fobia școlară nu l-a împiedicat să învețe „în draci”, pornind, cum zice, „singur la drum”. Autodidactul, antrenând „coarda sensibilității”, mereu în alertă, a izbândit iar romanul Burduf de câine, fără ecou, deocamdată, este o certă reușită.