ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

Versailles și Înalta Poartă față în față:
Rolul erorilor de protocol în creionarea istoriei și artei teatrale de secol XVII

„Greșelile sunt porțile către descoperire”
James Joyce

Am susținut recent un curs consacrat Protocolului instituțional (ceremonial, etichetă, imunități și privilegii) în cadrul Institutului Diplomatic Român. Pregătirea cursului sus-menționat, bazată pe surse diverse și ilustrative într-un domeniu atât de extins, mi-a revelat existența unor episoade istorice demne de reliefat și interpretat în ceea ce înseamnă consecințele și, până la urmă, învățămintele istoriei. Nu cunoșteam cauza aparițiilor piesei de teatru „Burghezul gentilom” sau cafelei „turcești”[1] în saloanele pariziene ale epocii, începând cu ultima parte de secol XVII. Răspunsul este legat de misiunea diplomatică a emisarului Sultanului otoman Mehmet IV[2] la Paris și audiența acestuia, aproape comică sau chiar ridicolă, prin pregătirea și desfășurarea sa, la Regele Franței Ludovic al XIV-lea[3]. În plus, supranumele de „Regele-Soare”[4] se pare că ar proveni exact de la audiența în cauză!

Franța și Imperiul Otoman au fost legate, odată cu prima parte a secolului XVI (1536), de o alianță care, în mare parte, a fost îndreptată împotriva unui inamic comun: Imperiul Habsburgic al lui Carol al V-lea. Concomitent au apărut și „Capitulațiile”[5], preponderent subsumate comerțului, aspect care confirmă justețea afirmației multor istorici: „Diplomacy began with trade.” Comerț internațional care de altfel a stat la baza apariției „Lex Mercatoria Rediviva”[6] (1754), dar a fost determinant încă de la coloniile grecești din antichitate și Liga de la Delos, Imperiul Roman, Bizanț, „Drumul mătăsii”, marile descoperiri geografice și mai apoi Revoluția industrială și tot mai departe, într-o istorie care ne învăluie și care nu se încheie niciodată, pășim alături de ea și o trăim în fiecare clipă... Revenind la „Capitulații” să spunem doar că, odată cu apariția acestora (1535), Franța a fondat o ambasadă permanentă la Constantinopol, în condițiile în care singurele ambasade ale Imperiului Otoman au fost, la acea dată, cele din Ungaria și Persia. Un secol XVII, iată, destul de dinamic în planul relațiilor internaționale, care a avut ca punct nodal Pacea de la Westfalia (1648, Osnabrück și Münster), evoluția treptată a dreptului internațional extrem de relevant pentru diplomație, iar aici se cuvine amintită contribuția olandeză prin Hugo Grotius și Cornelius van Bynkershoek (ultimul mai degrabă la început de secol XVIII), în fine aportul semnificativ al Serenisimei prin ambasadorul și, la un moment dat, dogele Veneției Alvise Contarini. În context, ceremonialul diplomatic avea să cunoască, tot în final de secol XVI respectiv început de secol XVII, contribuțiile scrise ale regelui Franței Henri III prin ordonanța regală din anul 1585, respectiv cronicarului Theodore Godefroy („Le ceremonial françois”[7]). Ordonanța regală a lui Henri III, emblematică pentru ceremonialul diplomatic[8], s-a bucurat de o atenție cu totul specială a monarhului. Pentru a înțelege interesul acordat acesteia, menționez cuvintele ambasadorului Veneției în Franța de la acea dată, Giovanni Dolfin, privind documentul respectiv din care rezultă limpede că regele Henri III a scris-o el însuși: „Di sua propia mano ha scritto molti fogli con accuratissima diligenza e con grandissima fatica”.[9]

Să revenim însă la ultima parte de secol XVII și la tensiunile între Regatul Franței și Imperiul Otoman, simbolizate de reținerea ambasadorului francez la Constantinopol, Jean de la Haye, acuzat de spionaj în favoarea Serenisimei Veneții[10]. „Umbra lui Allah pe Pământ” (sultanul) a decis trimiterea la curtea regală de la Versailles a unui sol, „cu o năframă în vârf de băț” ca să citez poetul-nepereche, de fapt cu o scrisoare adresată lui Ludovic al XIV-lea. Ce scria în documentul respectiv? Sultanul Mehmet IV „Avci” transmitea suveranului francez Ludovic al XIV-lea: „Vă trimit unul din apropiații mei, cel mai capabil și mai stimat între supuși: Suleyman. Fie ca faima sa să crească prin scrisoarea plină de putere și măreție din partea Înaltei, Imperialei și Sublimei Porți”. Cine a fost așadar mesagerul care s-a îmbarcat la Constantinopol la data de 12 iunie 1669 și a debarcat la Toulon în ziua de 4 august a aceluiași an? Numele său: Suleyman Aga Muteferrika. „Aga” adică onorabil, iar „muteferrika” bun la toate. Unul din ofițerii francezi de pe nava care l-a transportat pe emisarul otoman de la Constantinopol la Toulon, contele de Matharel, precizează că Suleyman Aga Muteferrika era „bosniac din naștere”, membru al escortei personale a lui Mehmet al IV-lea, însărcinat cu transmiterea corespondenței din partea acestuia către Marele Vizir, primind astfel ordine doar de la sultan! Purta barbă, aspect care se traducea printr-un statut privilegiat (bostanci-bași), era „onest, înțelept, cu maniere... înalt, robust și onorabil”. Pe de altă parte, consulul Franței la Tanger, diplomatul Jules Louis Henrys, duce d’Aubigny, menționează într-un document[11] că Suleyman Aga era „un simplu bostanci, adică intendent al grădinilor Saray-ului”. Același duce d’Aubigny subliniază că adevăratul șef de misiune al Sublimei Porți la curtea Regelui Franței avea să fie de fapt, mai târziu, Celebi Mehmet-Efendi: „Primul ambasador otoman venit la Paris în mod solemn, cu titluri de necontestat”. În formularea diplomatului francez se resimte indirect o iritare generată de o încurcătură sau cel puțin o confuzie. Iar de aici înainte, mai ales pentru cei care am lucrat sau lucrăm în domeniul Protocolului diplomatic, situații și scene, dacă vreți „oameni, fapte, întâmplări” care provoacă zâmbete dar și strângere de inimă, în cazul în care încercăm să ne punem în locul organizatorilor sau al celor care au făcut posibil acest episod. Și totuși, despre ce a fost vorba? Istoria curge implacabilă și îl urmărim pe Suleyman Aga Muteferrika debarcat la Toulon, întâmpinat cu fast, spre marea sa uimire, pe cheiurile portului cu același nume și condus ceremonios de o escortă de onoare, către Suresnes și ulterior Paris, traversând Marseille, Lyon, Fointanebleau. La 1 noiembrie 1669 trimisul otoman ajunge la Paris, oarecum plin de sine pe măsură ce vedea și resimțea un respect exagerat față de propria persoană. De altfel, a lezat cumva gazdele prin simplul fapt că a rămas pe cal atunci când a fost întâmpinat și salutat cu formule de bun venit, prin localitățile sus-menționate... Până la urmă știa că era un curier de grad înalt și nu un ambasador... Să-l urmărim însă mai departe. Iată-l pe Suleyman Aga Muteferrika primit la Suresnes, pe 4 și 16 noiembrie 1669, de Hugues de Lionne[12], secretar de stat pentru afaceri externe. Gazdele au dorit să reproducă atât decorul cât și ceremonialul puse în scenă de Marele Vizir la momentul primirii ambasadorului francez însă, evident, copia nu poate niciodată egala originalul. Impresia lăsată însă de trimisul otoman a fost una deosebită: „înalt, robust și viguros, cu o barbă lungă și îngrijită, având în atitudinea sa un aer imperial maiestuos.” Și, aspect deloc de neglijat, Suleyman Aga Muteferrika a solicitat „să fie primit de Rege în persoană.” După întrevederea cu Hugues de Lionne, emisarul otoman s-a îndreptat spre Paris. Pentru adevărul istoric, trebuie precizat că demnitarul francez a solicitat să studieze conținutul scrisorii, cu siguranță prin intermediul unui translator, însă emisarul otoman a fost inflexibil. Scrisoarea Sultanului trebuia predată regelui Franței și deschisă direct doar de acesta din urmă! Revenind la subiect, aproape convins că urma să primească pe primul ambasador rezident al Sultanului în Franța, Regele Ludovic al XIV-lea a decis să pună în scenă un ceremonial cu totul aparte, punctat în primul rând de propria vestimentație. Prin urmare, auzind zvonuri despre veșmintele aurite ale Sultanului, s-a îmbrăcat cât a putut de asemănător, alăturând și o pălărie strălucitoare plină de diamante! Se pare că de aici a apărut supranumele de Regele-Soare. Relevant este că pentru prima dată Ludovic al XIV-lea a apărut îmbrăcat astfel în cursul unei audiențe solemne acordate unui oaspete (ambasador) străin. În acest context s-a desfășurat întrevederea dintre cei doi la castelul Saint-Germain-en-Laye, la data de 5 decembrie 1669. Odată intrat în sala de primire, emisarul a încercat să predea scrisoarea Regelui însă acesta nu a preluat-o, avertizat aproape în ultimul moment de un apropiat al său, diplomatul Laurent d’Arvieux[13]. La o primă lectură, d’Arvieux descoperă cu uimire că nu apare nicăieri termenul de „elci”/„ambasador”... Informat imediat, regele Ludovic al XIV-lea a decis să încheie de îndată ceremonia, emisarului otoman fiindu-i comunicat pe un ton politicos dar ferm să părăsească incinta. Incidentul a generat o dublă nemulțumire: pe de o parte, Suleyman Aga Muteferrika a fost foarte vexat că regele Franței nici nu s-a ridicat în picioare în fața trimisului „Umbrei lui Allah pe Pământ”, el reprezentând nu un „kral[14]” oarecare, ci pe însuși padișahul stăpân al lumii. Singurul împărat căruia sultanul otoman îi recunoștea natura imperială era cel al Sfântului Imperiu roman de neam germanic. De asemenea, a acuzat lipsa de respect și improvizația din cursul întregului moment, aspecte care au determinat stoparea bruscă a ceremoniei. Probabil pentru a răsuci cuțitul în rană, a precizat că armăsarul sultanului care îl duce pe acesta la rugăciunea de vineri, este mai strălucitor și mai împodobit decât regele Franței în persoană.....

Pe de altă parte, Ludovic al XIV-lea a realizat ridicolul întregii situații și ne putem lesne imagina reproșurile adresate celor care s-au ocupat, pe linie protocolară, de acțiune. Poate și de aceea Consiliul Regal al Comerțului a decis aproape instantaneu, printr-un edict, crearea unei „Școli a tinerilor traducători”. Șase tineri au fost trimiși la Constantinopol și Smirna pentru a învăța limba osmană[15], în orașele respective existând de altfel mânăstiri franceze. Revenind la scena care, amplificată cu siguranță de comentariile și intrigile inerente anturajului regal, a avut potențialul de a pune în joc credibilitatea monarhului francez, măsurile au fost imediate. La sfatul lui Colbert[16], a fost chemat dramaturgul Molière și solicitat să scrie cât se poate de repede ceva care să ridiculizeze moravurile orientale. Așa s-a născut piesa „Burghezul gentilom” în care, la o a doua reprezentație găzduită la castelul din Chambord în octombrie 1670, însuși compozitorul Jean-Baptiste Lully, autorul compoziției „Marche de la cérémonie des Turcs” avea să joace rolul lui Suleyman Aga Muteferrika (îmbrăcat precum un muftiu).

Sigur, după cum știm de la Heraclit din Efes, panta rhei/totul curge...însă, iată cum călătoria plină de peripeții a lui Suleyman Agha Muteferrika în Franța a dus la apariția piesei „Burghezul gentilom”, jucată și astăzi pe scenele de teatru din întreaga lume. În fine, Sulyeman Aga Muteferrika s-a cazat la „Hotel de Venise” din Paris intrând treptat în contact, fie și sub supraveghere, cu elita culturală și politică a orașului, iar în cursul lunii mai a anului 1670 a primit scrisoarea de răspuns a regelui Franței adresată Sultanului. În acest interval de timp a făcut cunoștință și a dezvoltat o relație cordială cu marchizul de Nointel, desemnat ambasador al Franței la Constantinopol și, însoțit de acesta din urmă, s-a întors în capitala imperială otomană. De semnalat că, după sosirea la Constantinopol, a păstrat față de marchizul de Nointel, cu fiecare prilej, „cea mai caldă atitudine”[17], dând aparent uitării încurcătura protocolară care ar fi putut cauza multe prejudicii la nivelul relației bilaterale.

Până la urmă, Napoleon Bonaparte spunea că „de la sublim la ridicol nu este decât un pas” însă redarea acestui episod pune în valoare importanța semnificativă a protocolului diplomatic, a cărui menire de ordin ceremonial este mai puțin importantă, primordiale fiind, în acest caz și nu numai, necesitatea verificării riguroase a statutului și misiunii emisarului străin, dar mai ales a naturii și conținutului scrisorilor „de acreditare”. Poate și de aceea definiția protocolului pe care o consider cel mai aproape de adevăr este cea a președintelui francez Charles de Gaulle: „Protocolul este expresia ordinii în Republică.” Iar nouă nu ne rămâne decât să descoperim împreună, precum ne îndeamnă James Joyce, fie și printr-o „comedie a erorilor”, o altă poartă către cunoașterea trecutului, sub toate formele sale.

[1] Ca mod de preparare „turk kahvesi” în original. (n.a.)

[2] „Vânătorul”, sultan în perioada 1648-1693, pasionat de vânătoare. În timpul său conducerea Imperiului a fost exercitată mai mult de marii viziri Koprullu. (multiple surse)

[3] Regele Franței (1638-1715), suveran în perioada 1643-1715. Simbol al monarhiei absolute a așa-numitului „Ancien Régime” („Vechiul Regim”)

[4] „Le Roi-Soleil” în original.

[5] „Ahidname” în original, tratate comerciale între Franța și Imperiul Otoman, prin care se instituiau anumite privilegii pentru comercianții francezi. Navele franceze aveau posibilitatea de a derula operațiuni comerciale în porturile Imperiului Otoman, iar regele Franței devenea protector al Locurilor Sfinte. (multiple surse)

[6] Lucrare scrisă de Wyndham Beawes, reglementa relațiile comerciale internaționale, mai ales navale, aspect extins către un cod de conduită și reguli în relațiile internaționale. (multiple surse)

[7] Ortografia „françois” este specifică limbii franceze medievale, se citește de fapt „français”. (n.a.)

[8] A instituit funcția de „mare maestru de ceremonii” precum și cea de „introducător de ambasadori și prinți străini”, conform Emilian Manciur, „Protocol instituțional”, ediția a-II-a revăzută și adăugită, editura Comunicare.ro, anul 2008, pp.15-16.

[9] Conform Monique Chatenet, „Henri III et l’ordre de la Cour”, „Henri III et son temps”, édité par Robert Sauzet, Vrin, 1992, https://doi.org/10.4000/books.vrin.21429.

[10] Conform Phil Mc Cluskey,„An ottoman envoy in Paris Suleyman Agha’s mission in the court of Louis XIV, 1669”, University of Hull. Otomanii au suspectat un joc dublu al Franței și al ambasadorului său, în favoarea Veneției, mai ales în contextul stăpânirii insulei Creta. (multiple surse)

[11] „Molière et l’envoyé de la Sublime Porte”, Adib Ayda, Cahiers de l’AIEF, année 1957, pp.103-116, în „Cahiers de l’ Association Internationale des études françaises, 1957, n.9, pp.103-116.

[12] Om de Stat francez, Secretar de stat pentru afaceri externe între anii 1663-1671 (britannica.com)

[13] Diplomat și om de afaceri francez stabilit mulți ani la Smirna/Izmir, consul al Franței la Alger și ulterior Alep, cu misiuni regale la Tunis și Constantinopol, prezent lângă Suleyman Aga Muteferrika pe parcursul prezenței acestuia în Franța. Bun cunoscător al Orientului. (conform cnrs.fr/Bibliothèques grecques dans l’Empire Ottoman)

[14] Rege sau crai, în traducere. (n.a.)

[15] Mai exact limba turco-osmană, până în anul 1928 (reforma lingvistică a lui Mustafa Kemal Atatürk) limbă literară și administrativă scrisă în alfabetul arab și persan, având în lexic cuvinte arabe și persane, utilizată în Imperiul Otoman. (conform Nicolae. C. Ariton, articol ”De ce Tulcea și nu Tulçi?”, 16 noiembrie 2022, mistereledunarii.wordpress.com.)

[16] Jean-Baptiste Colbert (1619-1683), controlor general al Finanțelor, om de încredere al regelui Ludovic al-XIV-lea. (multiple surse)

[17] În original: „the warmest welcome possible”; Garritt Van Dyck, ”The embassy of Soliman Aga to Louis XIV Diplomacy, dress and diamonds”, decembrie 2017, e-Melbourne Art Journal, accesat la 27 mai 2026.