ARTE VIZUALE

Carmen Neamțu
eseistă

Când iubirea nu mai ajunge

Concepție afiș: Tudor Prodan

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, spectacolul: „Casa de vacanță” de Radu Iacoban; regia: Radu Iacoban; scenografia/visuals: Tudor Prodan; muzica: Aida Šošić; light design: Lucian Moga. Cu actorii: Imola Kézdi, Andrei Elek, Angela Petrean Varjasi, Alina Vasiljević, Roxana Sabău și Carmen Vlaga Bogdan. Data premierei: 28 iunie 2026.

„O căsnicie este asemenea unui ziar: trebuie reînnoită în fiecare zi a fiecărui an”, observa scriitorul american Raymond Chandler. Formula surprinde una dintre dificultățile esențiale ale vieții în doi: iubirea nu este o stare definitiv câștigată, ci o construcție fragilă, care cere grijă, răbdare și reîmprospătare continuă. Casa de vacanță, text și regie de Radu Iacoban, începe exact în momentul în care această construcție s-a fisurat, iar cei doi parteneri încearcă să afle dacă mai există ceva ce poate fi salvat. În spectacol, această întrebare a fragilității iubirii se întâlnește cu o temă mai incomodă: violența domestică și urmele pe care aceasta le lasă asupra memoriei și identității.

Casa de vacanță începe ca povestea unui cuplu care își acordă o ultimă șansă. Retragerea într-o casă izolată devine prilejul unei confruntări cu propriul trecut, iar iubirea ajunge să coexiste cu frica și cu memoria abuzului. Textul lui Radu Iacoban, care semnează și regia spectacolului, alternează confruntarea directă dintre cei doi protagoniști cu confesiunile Marei în fața prietenelor sale, obligând spectatorul să recompună treptat istoria cuplului. Regizorul evită să transforme violența domestică într-un simplu conflict conjugal. Abuzul nu apare ca un accident, ci ca rezultatul unui mecanism care alterează treptat libertatea și identitatea victimei. În acest sens, spectacolul depășește povestea particulară a Marei și vorbește despre un fenomen social recognoscibil. Casa de vacanță este, paradoxal, un spațiu al confruntării și nu al refugierii. Izolarea îi obligă pe cei doi să rămână față în față cu propriul trecut, fără posibilitatea de a-l evita.

Radu Iacoban construiește un spațiu scenic apăsător, învăluit în fum și dominat de nuanțe de roșu, culoare care trimite deopotrivă la pasiune și la violență. Scenografia lui Tudor Prodan, alcătuită din volume geometrice și planuri înclinate, amplifică senzația de instabilitate și tensiune. Personajele urcă și coboară aceste planuri asemenea unor oameni care încearcă să-și recapete echilibrul într-o relație aflată în destrămare.

Designul de lumini (Lucian Moga) și muzica (semnată de Aida Šošić) contribuie discret la construirea atmosferei apăsătoare. Fără a interveni ostentativ, sunetul funcționează ca o prelungire a tensiunii scenice, marcând trecerile dintre secvențe și susținând starea de neliniște care traversează spectacolul. Mai puțin inspirate sunt proiecțiile video din fundal (visuals: Tudor Prodan). Imaginile abstracte – un fragment care amintește, pe rând, de un braț de caracatiță sau de un periscop, urmat de mecanisme metalice, șuruburi aflate într-o mișcare continuă – nu se integrează organic în discursul scenic. Ele rămân mai degrabă un efect vizual autonom decât un element care dezvoltă sau nuanțează sensurile spectacolului.

Montarea alternează momentele de tensiune directă cu secvențe confesive, construind un ritm fragmentat, în care intensitatea emoțională nu rămâne constantă. Unele tranziții diluează tensiunea, în timp ce altele o reactivează brusc, menținând spectatorul într-o stare de oscilație. Radu Iacoban nu reconstruiește cronologia unui cuplu, ci memoria lui. În esență, Casa de vacanță devine un spectacol al memoriei afective, în care relația dintre cei doi nu este reconstituită ca fapt, ci ca sediment de trăiri, contradicții și versiuni incomplet suprapuse. Această construcție generează o compoziție de fragmente afective, în care adevărul nu se oferă niciodată integral, ci se recompune din confesiuni. Povestea este filtrată aproape exclusiv prin perspectiva Marei (Imola Kézdi), iar succesiunea flashbackurilor conduce spre întrebarea recurentă a spectacolului: ce înseamnă, de fapt, fericirea și cât îi este necesar unui om pentru a o atinge? Lista pe care Mara o citește la început și la final – de la gesturi cotidiene de autoîngrijire până la simpla nevoie de a fi iubită – funcționează ca un refren și ca o încercare de a pune ordine în haosul unei existențe marcate de traumă.

Casa de vacanță, spațiu învăluit în fum și lumini roșii, al confruntării mai degrabă decât al refugierii.

Distribuirea actriței Imola Kézdi în rolul Marei ridică unele rezerve. Preocuparea vizibilă pentru acuratețea rostirii în limba română diminuează spontaneitatea jocului, iar fragilitatea și tensiunea interioară a personajului ajung, pe alocuri, să fie estompate de o exprimare prea controlată. Accentul rămâne perceptibil și afectează uneori fluența replicilor. În schimb, Andrei Elek construiește cu măsură figura bărbatului abuziv, evitând atât demonizarea facilă, cât și tentația caricaturii. Personajul său rămâne credibil tocmai prin ambivalența pe care actorul o cultivă constant.

Spectacolul evită simplificările morale, menținând relația dintre victimă și agresor într-o zonă de ambiguitate incomodă. Textul încearcă să explice rădăcinile violenței prin trauma din copilărie a bărbatului, fără a transforma această explicație într-o circumstanță atenuantă. În ansamblu însă, dramaturgia nu are întotdeauna forța de a susține tensiunea scenică. Unele situații par mai degrabă enunțate decât dezvoltate, iar construcția textului lasă impresia unei structuri inegale, care nu valorifică pe deplin potențialul conflictului. Semnând atât textul, cât și regia, Radu Iacoban își limitează distanța critică față de propriul material dramatic, iar spectacolul ajunge uneori să ilustreze textul, mai degrabă decât să îl reinterpreteze sau să îl pună sub semnul întrebării. Spectacolul nu solicită o poziție morală clară din partea spectatorului, ci îl menține într-un spațiu de empatie incomodă.

Angela Petrean Varjasi și Alina Vasiljević compun două tipologii feminine bine diferențiate. Prima aduce naturalețe și o doză de umor printr-un personaj ingenuu și exuberant, în timp ce a doua construiește contrapunctul lucid și pragmatic al grupului. Ambele devin repere afective pentru Mara (Imola Kézdi) și contribuie la conturarea universului ei interior. Roxana Sabău schițează convingător destinul unei femei plecate la muncă în Italia, obligată să cosmetizeze adevărul despre propria existență în fața familiei. Este o apariție scurtă, dar expresivă, care deschide discret o altă temă socială. În rolul avocatei, Carmen Vlaga oferă o interpretare corectă, fără accente memorabile. O rezervă similară poate fi formulată și în cazul Alinei Vasiljević: deși își construiește coerent personajul, actrița pare să recurgă la un registru expresiv deja recognoscibil din alte apariții scenice, ceea ce diminuează impresia de prospețime.

Dacă, așa cum observa Raymond Chandler, o căsnicie trebuie reînnoită în fiecare zi, Casa de vacanță vorbește despre momentul în care această construcție începe să cedeze. Nu din lipsa iubirii, ci din acumularea fricii, a tăcerilor și a violenței. Dincolo de povestea unui cuplu, spectacolul evocă memoria unei traume care continuă să marcheze prezentul. Întrebarea pe care o lasă în urmă nu este dacă o relație mai poate fi salvată, ci dacă încrederea mai poate fi reconstruită după ce a fost iremediabil fisurată.