POEZIE

CERCUL LITERAR DE LA CLUJ



AMALIA LUMEI

De bunăvoie

ți-ai acceptat celula —
cărămidă cu cărămidă,
aplicație cu aplicație,
ai numit-o acasă.

ochiul care vede tot
încape acum într-un buzunar —
l-ai plătit în rate
îl numeşti libertate.

gardienii s-au suspendat —
te supraveghezi singur,
mai eficient,
mai devotat.

puterea perfectă vine în capsule invizibile —
nu simți cătuşele
te-ai contopit în ele —
zidurile, celula, sinele ce eşti.

undeva există un ungher nefilmat,
un moment în care nimeni nu ştie unde eşti —
şi tocmai acolo
poate că te salvezi Tu


ANA HERȚA

Ploaia

ce spectacol – ploaia
își face loc printre crengile în așteptare –
loc bun de altoit imensitatea
mirosul înțesat de praf cu apă
și gândul că nu există timp întotdeauna pentru dragoste
ne vor urmări în zilele secetoase

ce liniște după furtună
doar lătratul câinelui îngropat în curte
ce te-a însoțit în viața aceasta
o bună bucată de vreme
se mai aude în lume



AURORA POPESCU

Hoinara

Am o inimă care umblă în fiecare noapte hai-hui
cum umblă sfântul spiridon
dimineața călugării îi găsesc încălțămintea prăfuită
o curăță cu grijă
și a doua zi o iau de la capăt
a umblat sfântul azi-noapte zic zâmbind fericiți
știu că pașii sfântului sunt cu folos celor ce au nevoie.

Azi-dimineață avea papucii
plini de smoală.


CAMELIA RADULIAN

Coco Chanel

Telefonul a sunat
și înainte să ridic receptorul
am știut.
Există vești care intră în cameră
cu câteva secunde înaintea vocii.
Se așază pe mobilă.
Schimbă temperatura oglinzii.
Fac florile să miroasă a gară.
El plecase cu iarna lovindu-i parbrizul.
Bărbatul care nu fusese al meu destul
și tocmai de aceea rămăsese peste tot.
În atelier, toate femeile coseau în tăcere.
Ace subțiri intrau și ieșeau din stofă,
ca niște albine disciplinate.
Pe mese erau jerseuri, panglici, pălării neterminate,
toată această industrie a eleganței
care nu știe ce să facă
atunci când moartea vine fără programare.
El mă învățase ce poate însemna libertatea
când poartă costum închis
și miroase a benzină, tutun scump, piele umedă.
El mi-a dat totul
și apoi s-a însurat cu alta
ca orice bărbat care vrea să păstreze lumea întreagă
fără să-și murdărească mănușile.
L-am iubit lucid.
Asta nu m-a salvat.
În seara aceea am stat mult în fața unei rochii negre.
Era doar o absență croită exact pe corp.


CĂTĂLINA SOARE-HȕLL  

Istorii risipite

Se-aude cum ronțăie veverițele
miezul pădurii
din guri de copaci
cum încurcă cărările din care au fugit
rozătoarele străvezii
devoratoare de întuneric și canabis

în arhitectura canalelor
câte un tunel prăbușit
miroase a iarbă si primăvară
mă opresc să respir
lumina care prinde
firele umede de viață risipită
în drumurile închise de ignoranță
și poduri surpate de ape
învolburate degeaba

nimeni nu caută supraviețuitori
doar epavele
sunt aduse la suprafată
și istoriile risipite în cabina comandantului
uitat în cufărul greu de plumb
la ultima beție.


EMILIA POENARU MOLDOVAN

Am fost

Am fost tumult
instrument spart în miezul unei grădini
unde umbrele
se țes între ramuri ca miniaturi de durere.
Am fost fereastră deschisă
și soare
fără căldură
doar lumină și promisiunea falsă
că totul va fi bine.
Am fost pe țesătura lumii
ca pe un altar
cu inima calmă
și gândurile sigilate –
flori care nu mai înfloresc.
Moartea nu vine cu urlet
ci cu liniște
și un pas lent prin grădină
cu unelte de zugrav la brâu
pentru a picta încremenirea.


EUGEN BARZ

Atât de mare cămașa asta

Cerul e o cămașă uriașă,
pe care Dumnezeu o îmbracă
atunci când vrea să pară om.
Și e atât de mare cămașa aceasta,
că adorm de fiecare dată
încercând să-i număr nasturii,
dar mă trezesc liniștit cu o bucată de cer pe chip,
ca o batistă într-adins lăsată de îngerul păzitor.
Dumnezeu poate fi mai mare decât cerul,
că dacă n-ar fi, ar țipa în urechile noastre
de fiecare dată când ne rugăm.
Îți dai seama ce panică ne-ar cuprinde să zici Doamne ajută!
iar cuvintele să rămână încremenite în aer?
Uneori mă întreb dacă Dumnezeu știe limbi străine,
adică ce face cu rugăciunile în finlandeză?
Le citește fonetic sau are un loc ferit,
unde îngerii intră în cabine de sticlă și spun:
Doamne, Dumnezeul meu,
aici e un băiat din Chile
care cere ploaie
într-un mod poetic,
să-i dăm?


ILDIKO ȘERBAN

Altă stare

O mantie de lut
greul cerului pe umeri
stroboscoape de gânduri,
cine pe cine ucide,
un fel de X și O
contracronometru,
lucire de paloș,
alegerea.
Toate astea pentru Cainul
sau Celălaltul din tine.
Același pix, crăpat într-o parte,
pe unde pasta flambează obraznic,
tremur involuntar, enervant,
printre litere.
Declarație de război
neantului
și o unduire.
Cumva, de undeva
antagonice pietre în ploaie,
sub care se frânge
sau nu,
răsucită și muribundă,
arșița.


MARIN MÂRZA

Întreaga lume ocupată

voi ajunge în iad
spune-mi
ce fiu moare înaintea tatălui său
privesc cerul
fără să-i deranjez perfecțiunea
sufletul meu
îndepărtat de stele
cuvertură matlasată
cu vise și coșmaruri
ca în fața unui polizor sau a unui
aparat de sudură privesc
cerul
voi ajunge în iad și pentru că ocolesc adevărul
în timp ce ochii mi se umplu
de cenușă.


RAMONA MȕLLER

incandescent

doar pentru că nu am aprins o flacără
crezi că focul este inexistent
nu îți datorez măsura arderii mele
rătăcesc prin coridoare de sare
pe sub pădurea de dincolo a lumii
flori roșii, în ciorchini
fragile până la dispariție
ard fără oprire
chipul căprioarei se destramă
dacă mă apropii prea tare
pasărea Nilakantha știe cum
se topește aurul în creuzet
la fel și șarpele știe
unde se ascunde adevărul
sub arborele Palash
într-un răsărit de Puja
toate vor fi absorbite
doar omul rămâne orb
și impasibil față de valul fierbinte
nu simte nici când vena i se sparge ca un vitraliu
odată eliberat din ospiciu
trupul se transformă din carne
în foc de artificii pe tot cerul
la suprafață aparența este impecabilă
toul pare neatins
mă întrebi dacă sunt în siguranță
cauți semnele incendiului
te înșală liniștea de deasupra
dincolo de fum
există însă un prag al extremului
acolo locuiesc
în cenușă de phoenix