LECTURI PARALELE

Doina Adriana Nicolăiță
poetă, critic literar

Trecutul devenit prezent pierdut^[1]

Criticul literar Cornel Ungureanu remarca la Traian Popescu „un exercițiu al scrisului”, al „mărturisirii”, situându-l în egală măsură atât ca autor modern cât și postmodern. Poeziile sale desfășoară o adevărată cinematică a sentimentelor și trăirilor tumultuoase, am putea spune, în care este prins cititorul de vise mai mult sau mai puțin spulberate.

Traian Popescu, deducem la lectură, își caută o nouă naștere, poetică, trecând prin propriul vortex la o altă stare, cea de veghe permanentă. Un „Vînător de clipe albastre”, cum se intitula în volumul de debut din 2021, după ce s-a mistuit în toate celelalte clipe. Mai apoi, și-a umplut – golit „Podul cu vise”(2024), un fel de labirint al propriei regăsiri pierdute, al observațiilor cu bisturiul, al legănatului între viață și moarte, al întrebărilor de întrebat: „Tu cine ești / de unde vii” (p. 19), „Praf între pietrele timpului” (p. 18); „apă-ntunecată” (p. 14), „căpitanul fortăreței (p. 10), „vis și singurătate” (p. 8), „ascuns în tendoane”, „o fîntînă neunsă de gînd”(p. 7), „o dimineață fără zi” (p. 20), „cu inima în vîrf de lopată”, „mănunchiul celor o mie de flăcări”(p. 47), „risipitor cu timpul nesfîrșit” (p. 59). Răspunsurile introspective fac să țâșnească teme și motive de meditație, stări lirice răvășitoare în tonalități uneori psaltice, alteori livrești.

Regăsim în poemele sale un căutător asiduu al unui sens existențial care să stingă angoasele, temerile unui potențial de neatins, sentimentul dureros al lucrurilor neterminate. „(Oare visele sparte aduc noroc?)/ Mă cutreieră sufletul lor ofilit/ de zile netrăite pînă la apus,/ ciuruite/ de ploi acide de cuvinte...” (Podul cu vise, p. 34). Sentimentul unei vieții neterminate devine acut, ceea ce induce starea de profundă melancolie, de incertitudine. Astfel, în poemul Reîntoarcerea (p. 38): „Plutește încă-un ton minor... o declarație neterminată/...//Cenușa s-a așternut peste/ un Pompei al sentimentelor/ incredibil de bine păstrate//...Și nu există nicio cale de-a învinge”. Tensiunea se adâncește pe tărâmul potențialului neexplorat și în Donna Alba (p. 40): „Primăveri neterminate”, cât și în Perspectivă cubistă (p. 69): „fluturi neterminați”. Observăm cum autorul deschide în poemele sale noi perspective asupra timpului, finitudinii, dezmembrării, risipirii.

Developează clișee de viață ca-ntr-un film de lung metraj, ilustrate de Dodes’kaden, o dramă japoneză, în care momentele trăite instant sunt explorate intens, febril, până la indiciu final. Propria sa fragilitate umană în legea suferinței și a dualității este trecută prin terapia poeziei. Iar ieșirea din captivitatea destinului presupune o îndârjire zilnică. Intre E și U la capătul lumii „m-am oprit să mă aștept”(p. 21).

Rugăciunea, meditația devin o formă de Metanoia (p. 23): „A rămas cuiul stingher./ Candela arde-ntr-o parte/ Cu genunchii mă sprijin de cer/ fruntea/ e pregătită cunună să poarte”, iar în Ruga fiarei de rînd (p. 24) întâlnim un tânguitor psalmic ancorat în divinul sursă.

Acum, poemul care deschide volumul al doilea, Podul cu vise, este notația unei stări efemere când: „visul scîrție/ ca o fîntînă neunsă de gînd și/ tot ce cunosc/ sînt puncte mărunte,/ cînd literele își iau zborul/ fluierînd” (p. 7). Asistăm la explorări intense ale sinelui, la găsirea unui motiv al redefinirii: „caut Ochiul de apă,/ m-ascund în spatele pleoapelor și/ trec prin limpede mai adînc mai/ departe/ și mă fac vis și singurătate. ” (De apă, p. 8). Fluiditate, acuitatea privirii, a contemplației/ a vegherii, toate sunt dublate de un violent sentiment al așteptării și al luptei cu destinul: „sînt căpitanul fortăreței/ înconjurate de deșert...sînt pregătit și aștept// Războinic,/ (...) Descartes e mîndru de mine/ De ani de zile aștept/ Inima, o țin încuiată/ cum se cuvine/ însă, noaptea trecută/ a plouat în deșert...” (Covor de flori, p. 10). Paroxismul se atinge însă în poemul intitulat sugestiv Între linii:

„Îngenunchet în amurgul
unei săli de așteptare  
sîngele
se spovedește tăcut
printre-ncurcate drumuri și picioare

Sfioase de lumină
vise de unică folosință,
sorți ce stau la rînd ca să devină
 și Valsul nr 2,
șarpele cu-n ochi roșu,
ce-alunecă pe șină

În colții nopții
stîlpii întrebărilor
se-nchină
cine-a plecat,
cine-a trădat
cine-a vîndut,
Noi
vorbim despre cină.” (p. 51)

La Traian Popescu trecutul devine un prezent pierdut, o sfidare a demonului, o dispersare în toate elementele naturii: „veninul secundelor curge/ verde în oase// Cine ești?/... vîntul, nisipul și/ marile păsări cu dinții de lapte” (Cinetica, p. 47). Iar Odiseea periplului pământean sfârșește în „teroarea lucidă a liniștii”. Acolo unde: „În mijlocul nemișcării/ sînt numai eu și drumul spre mine/ Arlechin într-un lan de secară/ mă înclin,/ legat cu-n brîu de lumină...” (De veghe, p. 60).

Între cădere și înviere, peisaje tatuate, iubiri neîmplinite care fac „scorbură în inimă”, „vise de unică folosință”, pietre cubice și asfalt, fragilitate și îndârjire, Traian Popescu, culegătorul de sânziene, găsește miracolul unui nou început. Începutul unui destin literar deja croit printre poeți cu cele două cărți de poezie publicate: Vînător de clipe albastre (2021) și Podul cu vise (2024).

^[1] Traian Popescu, Podul cu vise, ilustrații de Valeriu Jabinschi, Ed. Brumar, 2024