LECTURI PARALELE
Adrian Dinu Rachieru
critic literar, eseist, prozator
Sub pecetea destinului
În colecția Ficțiune și infanterie a editurii Junimea, prozatorul Vasile Aioanei a publicat, în 2023, un mic roman, Destine fracturate, întâmpinat elogios. Un Cuvânt însoțitor, semnat de Cella Negoiescu, ne pune, chiar prea explicativ, în temă. Autorul, tenace și ambițios, scrupulos cu detaliile dar descriptiv cu economie, este un anticalofil; lirismul e „extirpat”, scenariul epic, în succesiune accelerată, e ținut sub control. Iubind directețea, Vasile Aioanei propune un roman alert, dens (în sens evenimențial), fără mare interes pentru sondarea psihologiilor. Sobru, așadar, punând sub lupă soarta unor protagoniști cu destine deturnate.
S-ar cuveni, credem, să spunem câteva cuvinte despre bucovineanul Vasile Aioanei, mai nou venit în spațiul prozastic. Interesat de memoria culturală a mozaicului câmpulungean, conservând spiritul comunității (ca spațiu etnografic), prozatorul Vasile Aioanei, absolvent al Facultății ieșene de Drept (cu licență în dreptul civil) se dovedește, prin cărțile publicate frenetic în ultimii ani, un povestaș grăbit. Cu elan recuperator, vădind alertețe narativă, el – ca fin observator – „colecționează” o mulțime de istorii, explorând fațetele cotidianului; ispitit, însă, de a descifra, sub crusta evenimentelor, tâlcul lor. S-a apropiat târziu, mărturisea, de ispita scrisului. Dar scrisul rămâne, aflăm, „osândă pe viață”...
Îmbucurător e că prozatorul, înrădăcinat într-un topos poetic, crește valoric de la o carte la alta. Dincolo de „narativitatea congenitală a mitologiei locului”, cum scria Petre Isachi, descoperind, în Povestiri din Bucovina, „constelația septomaniei narative”, dincolo de imprevizibilitatea unor „situații destinale” (fracturate), el se apropie, precum în recentul roman, Blestemul (2026), de Istoria mare, în vremuri învolburate, într-o țară ciuntită, investigând lanțul evenimențial, aflând prin eroul său, Iacob Mândrilă, „încotro va merge lumea”. Subscriind că atât tragicul, cât și destinul – vorba filosofilor – sunt „concepte mărețe”.
Pornit în căutarea rădăcinilor, Vasile Aioanei ne oferea, prin Casa Ileana, o poveste fără de sfârșit (2021), o primă tentativă de „dezvăluire”. Onestă sagă familială întinsă pe trei generații, tradusă și în germană (2022), Casa Ileana se vrea „o carte fără ficțiune”. Fixând în pagină dramatismul unor întâmplări, autorul speră că, astfel, va împiedica ștergerea unor amintiri. Volumele care au urmat, Misterul sentimentelor (2022) și Pedeapsa divină (2022), risipind, în numele eticismului, reflecții amare, sondau degradarea moralității și încercau să reconstituie, sub magia Bucovinei, „matricea normalității”. Imprevizibil, dubios, pus pe căpătuială, descurcărețul Ilie Busuioc (fost milițian, ceferist, revoluționar) ilustrează impostoriada. „Umplându-și” autobiografia cu minciuni, va fi ispitit de călugărie, devenind, în sihăstria de pe Rarău, fratele Tesviteanul. O vreme, toate i-au ieșit, convins că „decide mersul lumii”; „din păcat e făcut omul”, va cugeta, mângâindu-se cu gândul că Dumnezeu e iertător. Dar sfatul părintelui Gherasim sancționează isprăvile diabolicului Busuioc, îndemnat să dezbrace sutana; sfârșind sub nămeți, în hăurile muntelui.
În Povestiri din Bucovina (Editura Junimea, 2025), prozatorul adună o colecție de mici narațiuni ca „evantai ofertant”, cum scria Mihaela Grădinariu, prefațând opul, cu localizări (precise), învăluite în abur vag-mitologizant, cercetând pliurile memoriei colective.
Avea întrutotul dreptate Florin Cîntic, notând că, în cazul prozei lui Vasile Aioanei, avem de-a face cu „o narațiune minimalistă” și cu „o stilistică sobru descriptivă”. Iar Cella Negoiescu, într-un Cuvânt însoțitor (cam lung și prea explicativ), prefațând micul roman Destine fracturate (editura Junimea, 2023), adăuga, la fel de îndreptățit, că prozatorul, ambițios și tenace, își construiește cărțile „după același tipar”, conectat, în narațiuni dense, la concret, alungând lirismul. Anticalofilia e evidentă, după cum alertețea scenariului epic se cuvine remarcată, cumva păgubos, credem. Romanul, știm, cere răbdare epică. Poate că Vasile Aioanei s-a adaptat vremurilor noastre agitate, când cititorii, câți or mai fi, aleargă în toate direcțiile și trăiesc în grabă, frunzărind cărțile.
Lăsând deoparte astfel de comentarii (contextualizante), să observăm că în Destine fracturate ne întâlnim cu „povestea” unui trio feminin (Eleonora, Elisabeta, Evelina), într-o atrăgătoare și dureroasă ștafetă a maternității, abil regizată / controlată de autor. Eleonora Tofan, traversând „o primă cumpănă”, încercând să-și „acopere păcatul” va pleca din sat (Fântânele) la o mătușa din Iași, Elvira Pârcălab, pentru a naște; tușa Elvira, devenindu-i confidentă, o va înfia. Iar mama minoră, aducând pe lume un copil din flori (amăgită de Cătălin Pandele), e asaltată de temeri, îngrijorată că nu se va descurca pentru a-și crește fetița. Încât, dorind să-i fie bine „cocuței” (Elisabeta), va ceda presiunilor, acceptând, după chinuitoare frământări, adopția. Oameni cu stare, Domnica și Casian Șelaru sunt noii părinți, încălcând promisiunile făcute mamei biologice. Elisabeta devine Alexandra Șelaru, școlită, crescută în confort, trecând, la rându-i, prin experiențe nefericite (divorț, audiențe, citații) și, punându-și „viața pe cântar”, se dedică scrisului și picturii, într-o carieră de succes. Îl va reprimi, după moartea lui Ștefan, pe infidelul Pavel, cu „termen de încercare”, în viața ei; gravidă, are parte de „o întâmplare haioasă” la Ploiești, trece prin felurite încercări, aproape neverosimile. Fiica, Evelina, va urma medicina și constată că „nu se regăsește aici”. Medicii seniori sunt „carnosauri” și, însoțită de soț, Sergiu Târnoveanu, cu patalama de inginer, își deschide un cabinet la Bordeaux. Sergiu, neadaptat, va reveni în țară. Evelina se va recăsători cu un magrebian, devine – într-o lume globalizată / islamizată – Evelina Ghazawi și își acuză mama de rasism.
Abia spre final dezlegăm ițele romanești, adică „secretul lui Casian”, cel cu proiectul eugenist. Diabolicul Casian Șelaru, director la ICRAL, cu „bani în exces”, croiește scenarii malefice. Își omoară nepotul la o vânătoare, dar va fi scos de sub urmărire penală; e implicat în „caracatița evazionistă” și se dovedește, cu porunci imperative, un veritabil „maestru păpușar” (cf. Cella Negoiescu). Cum soția, Domnica, nu putea avea copii, aranjează adopția Elisabetei, tocmind „un tată la comandă” (Cătălin Pandele) și forțând înfierea, Eleonora, cu „fixația” fiicei, fiind târâtă în alte încurcături (tentativă de răpire, arest preventiv). Dar după decembrie ‚89, arestat și ucis, va deveni spectaculos, fals-reabilitat, prin grija procuratorilor, chiar dizident! Doar Domnica, simțindu-și sfârșitul, vrea să-și descătușeze sufletul, lămurind taina. Posesiva mamă adoptivă („Alexandra este a a mea”), cerându-și iertare, îi va destăinui Alexandrei / Elisabeta adevărul „până la capăt”, eliberându-se și de legământul făcut lui Casian, cel obsedat de „materialul genetic”.
Romanul, constatăm, se îndreaptă spre un happy-end („bine gândit”, precizează prefațatoarea), limpezirea scenariului epic procurând surprize terifiante. Deși își croiește o carieră fulminantă, Alexandra Șelaru vrea „să nu mai poată fi decât Elisabeta”. Cu fler detectivistic, dorind să-și identifice „materialul biologic”, va merge în satul natal (Focuri) pentru a da de urmele mamei (acum, Eleonora Olaru, „aproape oarbă”, viețuind în Iași) și de acel „tată la comandă”, Cătălin Pandele, descoperit la o bodegă, printre „pilaci”. În casa Șelarilor, după destăinuirile Domnicăi, realizează grozăvia întâmplărilor, regizate de cinicul abil Casian (poreclit „Jidanul”). În pofida succeselor (vernisaje, lansări), ca emblemă culturală a urbei, fosta Alexandra Șelaru / adică Elisabeta Tofan, la presiunile Evelinei, o va însoți în Franța. Tânăra doctoriță, exasperată de realitățile autohtone (unde „medicii seniori fac ce vor”), se va exila; iar mama, împrietenindu-se cu o fostă ziaristă, Yvette Lambert, are ocazia de a lansa, într-o Franță islamizată, suculente comentarii politice, deplângând exodul românesc.
Rezultă, vom zice concluziv, un roman agreabil. Ostenind pe pagină, câștigând răbdarea epică, înălțând ștacheta, Vasile Aioanei ne va rezerva, suntem convinși, surprize. Evenimentele, comunicate parcimonios, curg într-un ritm alert, precipitat. Fost ofițer de investigații, autorul strecoară, cu lux de amănunte, informații tehnice legate de proceduri, examinează atent epoca / epocile, e interesat să crească valoric. Nu știm dacă e un „prozator maratonist”, cum îl vede Cella Negoiescu, dar, cu certitudine, are tolba plină și va izvodi multe alte titluri, probând, suntem convinși, saltul. Până la urmă, recuperându-și numele, Elisabeta Tofan – ne asigură șăgalnic Vasile Aioanei – va scrie adevăratul roman, botezat chiar Elisabeta.
Vasile Aioanei, și prin funcțiile pe care le-a avut, se vrea un justițiar. Pe orbita prozei localiste, sondând „partea lui de lume” (aducând la lumină, posibil, și cazuri reale), el folosește dezinvolt limbajul zonei și, inevitabil, un vocabular de specialitate, cu arsenalul unor procedee specifice (anchete, instanțe, inculpați etc.). De fapt, Vasile Aioanei migălește empatic textul și ne va bucura, sunt convins, cu alte titluri. Recent apărut, romanul Blestemul o va dovedi. Fiindcă, ne asigura Ioan Țicalo, „învolburarea gândului îl va ține legat de timona scrisului”. Credincios unei rețete, prozatorul relatează; definește personajele prin fapte și reacții, fără portretizări ample; este enunțiativ, fără a detalia, privind cumva din exterior. Tradiționalist, așadar, Vasile Aioanei știe că „memoria nu se îngroapă”. Va cuteza, credem, să atace, ficționalizând, teme mari, dincolo de vraja localistă, fără a istovi filonul bucovinean, fabulos și productiv.