LECTURI PARALELE
Ionel Bota
eseist
Detensionările paradisiacului[1]
Poezia contemporană cultivă, aproape ca pe un agent reactiv, luciditatea. Este tocmai tema condiției ei de a fi poezie, taină a universului ori o altfel de semnificare patetică, tentație a transcendentului. E drept, sunt autori mult prea grăbiți să confirme și destui dintre aceștia eșuează până la abandon; dar alții, puțini, cultivă răbdători impulsiunea spre cunoaștere prin artă (arta scrisului) totuna cu temperanța propice robusteții morale în predispoziția personală pentru scrisul autentic, numai în tiparul originalității.
Cu o suverană detașare de opțiunile colegilor de promoție, Adrian Bodnaru s-a decis încă de la debut să nu facă doar figurație lirică și copleșit în propriile-i ludisme de ne-credințe și eresuri, de jemanfișism și anticonvenționalism, să pătrundă în felul său, numai în felul său, tainele meseriei de scriitor, sondând straturile adânci ale disciplinei scrisului. Fără să copieze atitudini ale maeștrilor săi, poetul acesta a „inovat“ sine die o proiecție simbolică a propriului eu auctorial, izgonind prejudecăți, fumuri ale suficienței, mereu cu perspectiva mitosofiei în bandulieră. În tonuri specifice viziunii lui. Care viziune consună cu ambiția de a săvârși actul generos al cunoașterii lumii tocmai prin sacramentul poeziei. În contemplare și în revelare se creează raporturi de fidelitate între voința de non-canonicitate și avalanșa imagismului bine temperat chiar în noul volum, 9 din zece să plouă (București, Editura Cartea Românească, 2025, 88 p., cu opiniile lui Marcel Tolcea pe copertă), unde starea de poezie (adevărată) dobândește proporții.
Sumă de convertiri metaforice sunt poemele lui Adrian Bodnaru, potențatoare filtrări ale îmbinării, până la un punct bizare, între fiorul faustic și ironia de celebrare figurativă. Sentimentul dimensiunilor spațiale se estompează, lirismul voluntar e disimulat în radiografierea voinței de noutate. Verva ironică a poetului e mereu revigoratoare, de la un poem la altul, el pare să caute forma ideală de organizare a construcției lirice. Un soi de real restructurat este „prelucrat“ de eul scriptor pe un traseu de habitudini care pleacă din bucuriile scrierii poeziei, la Petru Creția, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, de pildă, dar ipostaza ideală nu va fi deloc decepționist-absurdă. Ceea ce pare favorabil filonului poeziei lui Adrian Bodnaru ar fi disjuncția in-formă („Trec zile de parc-aș fi în verde/îmbrăcat și din el nu s-ar pierde/nimic, nici toamna, nici când răstoarn-a/doua pe prima zăpadă iarna/și nici măcar mașina la peste/ treizeci de grade când uit că-mi este.“), predispoziția pentru un daimon absolut al inspirației, instalarea eului liric în ipostaza constructorului de cuvinte. Încrederea în valoarea sacră a cuvântului e, însă, nedezmințită pretutindeni, aproape contaminantă. Marele racursiu la de-tensionările paradisiacului îl simțim în „uzurparea“ cotidianului, eul răzvrătit împotriva monotoniei devine sagacele însetat de comoționările realului pornind de la alchimiile fals-umanitariste de ieri; spre exemplu blocul cartierului proletar ca fuziune-difuziune a tuturor antinomiilor. Tema e recurentă în aceste poeme dar ea nu probează, nici măcar oximoronic, altceva decât anti-poezia sensului existenței: „Blocurile când își aduc aminte/ că pentru ele ferestrele sunt cuvinte,/ ies în fața mea din pământ /ca niște pagini culese la un rând/ și jumătate-două dintr-o imprimantă/ pentru ultimele corecturi de plantă,/ de pisică, de albastru, de perdea, / și bineînțeles că s-ar putea/ de lumină, fiindcă zilele în tipare/ intră aici înainte de-nmormântare,/ chira dacă asta-nseamnă un cartier/ cu până la un el însuși mai aproape de cer.“ (Blocurile când își aduc aminte, p. 52).
Originalitatea poemelor constă, mai cu seamă, în voința de a identifica sensurile neexplorate ale lumii omului, eul asigură prestidigitația ca miracol suprem atunci când operează voluptatea selecției „argumentelor“ discursului din realul agrest. Adrian Bodnaru posedă un anticorp care-i prelungește ecoul axiologiilor poemelor sale, ghilotina lirică. Autorul practică, în fapt, o poetică profundă, el își joacă la perfecție o naivitate divină („Mi-aș pune, draga mea, doar pentru întâlnirea noastră/ tricoul de pe umerașul galben din fereastră./ Roata din față i-a fost astăzi soarele, iar cea/din spate-i va fi astă-seară luna – nu-i a șa?“), vulnerările imaginarului creează „ferestre“, spontaneitatea spectacolului (auto)ironic ține de o coardă gravă. Jocul măștilor, apoi, imprimă un simț metafizic de contemplare a unui incantatoriu anti-elegiac. Echilibrul tonifiant vine din trăirea împăcată a clipei, un soi de euforie amară prilejuiește galanterii pudibonde („Sunt grele-aceste dup-amieze,/ când seara-n ce să se viseze,/ în afara celor urmate,/ Mereu în rochii fără spate,/ vise frumoase, cu chiu,/ cu vai găsesc ori nu mai știu.“), eul e un dandy denudând sentimente. Instinctul jocului și jocul în sine sunt enunțate și denunțate cu o pasiune ostentativă a aceluiași eu liric pentru stări de spirit conciliind râsul cu plânsul, sobrul cu umorul, interogația gravă cu parodia. Grandilocvența e doar a poemului, uriașul construct ideatic, edificiul ambiguizărilor și al lecțiilor de conotare corectivă: „Visele care și-au pierdut nopți –/ le repede sunt date-n adopți –/ e fiindcă se crede, când vor/ fi mari, că s-ar visa mai ușor/ cu ochii deschiși – dar cine poate/ paria, dintre ele, pe tpate?/ Și de-aici, impresia că drepte/ cu ele înseși sunt când deștepte/ își spun visele urâte – daruri,/ ba chiar unele, de la coșmaruri.“ (Visele care și-au pierdut nopți, p. 22).
Trăim din nou setea de poezie neomodernistă cu lectura cărții lui Adrian Bodnaru. Și asta ne sporește încrederea că poezia română contemporană încă se află pe drumul bun.