LECTURI PARALELE

Lucian Scurtu
poet

Un îndreptar salvific

Poet, dramaturg, gazetar, autor al unor impresii de călătorie din Italia, Grecia, Franța sau Belgia (relevantă e cartea cu titlul păunescian „De la Beiuș la Bruxelles”, Oradea, 2017), inițiator și conducător de cenaclu (numit, nu întâmplător, Barbu Ștefănescu Delavrancea al Baroului Bihor), orădeanul Pașcu Balaci (n.1956, Șebiș, Bihor, de profesie avocat), s-a remarcat, cu deosebire, prin volumele de sonete, nu puține la număr, publicate și antologate cu benevolență pe parcursul unei activități literare de câteva decenii.

Aflat în pragul împlinirii a 14 luștri de viață (depășiți între timp), poetul nu-și dezminte faima de exemplar și împătimit sonetist prin publicarea unui op consistent (543 de pagini), intitulat „Noul Testament relevat prin 365 de sonete”, Editura Școala Ardeleană de Poezie, Cluj-Napoca, 2025. Precum se poate constata, Pașcu nu se lasă timorat de încorsetările și constrângerile prozodice ale sonetului, de rigoarea strictă care îl conține, dar nici de prestigioșii & iscusiții înaintași care au excelat într-un asemenea gen (Asachi, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Eftimiu, Bacovia, Pituț, Andrițoiu, Radu Cârneci, să enumerăm doar câțiva dintre autohtoni), abordând cu agilitate și exuberanță acest stil în formă fixă, aflat nu întotdeauna la îndemâna poeților.

Fiind un volum cu ample informații, biografeme și trimiteri religioase, beneficiază de două consistente prefețe ale preoților Ioan Chirilă și Dorel Octavian Rusu, care trasează și hașurează cu har ceresc și dar arhieresc, coordonatele universului poetic balacian, scanând și trasând bornele stabilizatoare și lămuritoare, care asemenea nervurilor unei frunze, străbat cu smerită credință, intensă pasiune, obsecvioasă devoțiune și pioasă revelație, corpul livresc de față. Astfel, Ioan Chirilă, întru lauda autorului, consemnează, nu lipsit de o aură ușor patetică, meritul acestuia „de a aduce Scriptura mai aproape de urechile inimii și Duhul peste tot lutul gătit să devină candelă a veșniciei”. La rândul său, Dorel Octavian Rusu, elogiază vocația autorului în a reda metaforic, și chiar de a interpreta, fie și la modul profan, textele religioase: „Fără a fi teolog în sensul propriu al cuvântului, autorul își desfășoară o vocație veritabilă de a descoperi și a desluși filoanele cele mai semnificative din Cartea Cuvântului lui Dumnezeu”.

Element fundamental al religiei creștine, Noul Testament este a doua parte a Bibliei și este alcătuită din 4 Evanghelii, 21 Epistole și 2 Cărți, Faptele Apostolilor și Apocalipsa lui Ioan, cu toate cartografiate, analizate și diseminate de poetul orădean în 365 de sonete, adică în tot atâtea zile ale unui an nebisect, respectând în genere cronologia documentară și factologia evenimențială circumscrise unui timp cuprins aproximativ între anii 4 î.Hr. (nașterea lui Iisus) și sfârșitul secolului I d.Hr. (circa 95-100 d.Hr.).

Dar să dăm cuvântul poetului care pe tot parcursul volumului se erijează a fi un veritabil exeget noutestamentar, și aflat sub inspirație divină și poziționat sub mantaua autenticității, redă, într-o ceremonie elevat lucrată, minunea nașterii Mântuitorului nostru, fondator și figură centrală a creștinismului: „Tămâie, smirnă, aur: o Treime/ De daruri strecurate prin desagi/ Se-ndreaptă spre Bethleem cu trei magi/ Și nimenea nu știe din Crăime,// Din Marele Sinedriu, Ostășime,/ că într-o iesle cu miros de fagi/ Născutu-S-a Cel Drag între cei dragi:/ Pruncul Iisus pierdut prin străinime.// Și cea mai bună și mai dreaptă luptă/ A început cu-Acest Copil iudeu:/ Păgâna Eră fost-a întreruptă// Prin marea milă a lui Dumnezeu.// Din sânul Mamei, Pruncul se înfruptă/ Viu luminat de-o Stea în Empireu. (Nașterea lui Iisus, I).

Urmează o elaborată biografie a Fiului Omului, prin evidențierea umanității Sale depline, a identității Sale mesianice, prin atestarea Lui la vârsta de 12 ani, impresiile produse în cele trei zile din Templu (trei sonete), întâlnirea cu părinții și cu Ioan Botezătorul, ispitirea și biruirea Satanei din pustia Iudeii, strângerea ucenicilor și apostolilor în jurul Lui, săvârșirea primelor minuni și a primelor vindecări, predica din satul Capernaum, întâlnirea cu femeia samarineancă, întâia curățire a Templului ș.a.m.d., interpretate și metabolizate într-un stil aforistic, încărcat de învățături, acutizate de alegorii și pilde folositoare piosului de rând, precum în expresivul sonet Pilda neghinelor din lanurile de grâu: „– Îmi cereți să vă spun mereu cum este/ Împărăția veșnică din ceruri?/ Nu este închisă, frați, în vagi misteruri,/ Ci pot să v-o cuprind într-o poveste,// Le-a spus Iisus mulțimilor agreste:/ – Ca țarina ce a trecut prin geruri/ Și-așteaptă ale semințelor vii leruri/ Și-apoi răsare-n lanuri fără veste,// Așa-i Împărăția, dar vrăjmașul,/ Pe când dormeați, a-mprăștiat neghină/ Și apoi el a fugit către imașul// Și spre pustiul fără de lumină./ Și, când venit-a-n zori, el, simbriașul,/ Văzut-a-n lan străina lui tulpină”.

Precum se poate constata, Pașcu nu se abate de la cursul fluent al întâmplărilor ocurente, reușind a le împărtăși, necosmetizate ori mistificate, sub forma unor reflecții credibile, veritabile mesaje și întâmplări biblice conforme simbolisticii aparținătoare, asezonate, desigur, cu imaginația/naturalețea auctorială și închipuirea evlavioasă a unui homo religiosus plenar, nutrind un adânc respect valorilor religioase emergente și brodate rectitudinal în țesătura smerită a unei istoricități și a unui ecumenism de cea mai bună calitate. Pildele neechivoce, cartografiate și interpretate de Pașcu sunt multiple, de o amplă diversitate, nimbate de un meliorism elegiac, pigmentate cu o suavă sfătoșenie, precum cea a seminței, a neghinei, a năvodului, a tânărului bogat, a bunului samarinean (3 sonete), a talanților (4 sonete), a bogatului nemilostiv (4 sonete), ale celor zece fecioare (3 sonete), a viei Domnului (3 sonete), a fiului risipitor, a vameșului, a fariseului etc., atât de ofertante în învățături sacrosante și înțelepciuni trebuincioase credinciosului: „Avea stăpânu-n via sa bogată,/ Crescut de vreo trei ani, smochin frumos,/ Dar roade nu dădea spre-al lui folos/ Și el s-a mâniat și, de-îndată,// A poruncit vierului să-abată/ Asupra lui tăișul fioros./ Dar sluga lui lăsatu-s-a în jos/ Și s-a rugat cu voce tremurată:// – Rogu-te, Doamne să-l mai lași un an/ Și-am să-i sap în jur și-am să-i dau apă;/ Nu fă să piară munca mea în van.// Eu cred că, bine îngrijit, s-apă/ Ca fructul parfumat și diafan/ Să ți-l aducă pentru-a ta agapă”. (Pilda smochinului neroditor I).

La fel, vindecările înfăptuite de Iisus în timpul vieții Sale pământești, autentice miracole și semne ale venirii Împărăției lui Dumnezeu, sunt multiple și revelatoare prin urmările lor benefice, veniale, poetul oprindu-se a exemplifica și fora maieutic vindecarea slăbănogului, a paraliticului, a leprosului, a slugii centurionului, a femeii cu scurgere de sânge, a fiicei unei femei cananeence (3 sonete), a orbului (3 sonete), a îndrăcitului, a unei femei gârbove, a unui surdo-mut etc., înfăptuiri cu însușiri dumnezeiești posedate de un consistent substrat comprehensiv, dar și de unul compasiv. Semnificativ în acest sens este sonetul Iisus vindecă un lepros II: „Rămas doar singur, cu leprosul care/ Zăcea pe jos cu rănile deschise,/ Precum cernelurile-n manuscrise,/ Iisua s-a-atins de buba cea mai tare// Și-ndată-a dispărut orice tumoare:/ Un semn divin că omul se căise,/ Putând, acum, el ochii și-i deschise/ Și Îl văzu pe Iisus, cer și soare.// – Nu spune nimănui, dar te arată,/ La preoți, du-le darul cuvenit,/ Ca dezlegări să-ți dea, că, tu, fiind tată,// La pruncii tăi poți merge, în sfârșit!/ Veniră apoi toți ucenicii-n ceată/ Și lumea ce-adineauri a fugit”.

Firul cronologic este continuat diacronic cu intrarea lui Iisus în Ierusalim, cu vânzarea și aducerea Lui în fața prefectului Romei în vederea acuzării, tentativa nereușită a lui Pilat din Pont de a-L salva, judecata, batjocorirea și martiriul Lui, drumul spre Golgota, țintuirea pe cruce, îngroparea și Învierea Lui („– Ce căutați pe-aici?, întreabă-un înger./ Femeile s-au înfricat deodată,/ – Pe Isus, pentru care și-acum sânger!,// A zis Maria foarte tulburată./ – Nu e aici, a înviat, e la cer;/ S-a dus să-L întâlnească pe-al său Tată!...”), înălțarea la cer, prigonirea ucenicilor, apariția primilor creștini și prigonirea lor la Roma („Și s-a pornit o cruntă vânătoare// Prin catacombe să-i îngroape-n vini/ Și fost-au răstigniți la drumul mare/ Ori aruncați în circ la lei și câini”), redate fidel, empatic, emoțional, într-un trepidant iureș evenimențial agrementat cu discrete reflecții sau vagi nuanțări & detalieri din partea subiectului narator, devenit martor mărturisitor în ecuația reflectării mai verbioase a unor sensibilități considerate decisive în culminația conjuncturală a momentelor derulate. Își confirmă prezența activă în tot acest cronotop circumstanțial, asemenea unui diarist presat a consemna cu precizie și rigoare cele văzute, cele auzite și cele petrecute în scopul diseminării lor, respectând cu devoțiune Calea, Adevărul și Viața.

Dihotomia mesajelor este constant poziționată și radiografiată într-o dialectică antinomică, reiterată de antagonica confruntare dintre lumină și întuneric, pământesc și celest, bine și rău, smerenie și trufie, dignitate și oportunitate, cucernicie și aporie, motiv pentru cititor de a se lăsa sedus de o parte sau cealaltă a eticii religioase, călăuzit & flancat de avantajele (sau dezavantajele) liberului arbitru, ori iluminat de un intangibil deus absconditus, prezență hieratică circumscrisă eposului sacrosanct și absență subliminală novicelui ignorant. În compoziția poeziilor sunt inserate și alte fapte/reacții ale unor personaje biblice disruptive (Maria, Iosif, Ioan Botezătorul, Maria Magdalena, Sfinții Petru și Pavel), altele mai estompate (Zaheu, Nicodim, Anania, Safira), dar invocarea lor conotativă uniformizează, coagulează și armonizează anastasic reveria religioasă cu gravitatea meditației transcendentale, Pașcu potențând neschematic, în rame bine conturate, portrete, caractere, temperamente, moravuri, drame, arghirofilii, felonii, ieremiade, malversațiuni, cele cărora le modelează stratificat identitatea și le configurează compozițional personalitatea. 

Scriitură ceremonioasă, aflată sub slava și ocrotirea Duhului Sfânt (generalizând, și al „duhului biblic”, ca să folosim o expresie preluată din scrierile dlui prof. Ion Pop), credința autorului este una indubitabilă, de neclintit, lipsită de îndoielile și șovăielile argheziene, sentimentul sacru străbătând incantatoriu, ca un fir roșu, întregul eșafodaj al celor 365 de sonete inspirate dintr-un profund simțământ adorator, venerator, duhovnicesc, lipsit de idolatrii histrionice ori resentimente parodice, credibilă psaltire în versuri asemuită imnului, psalmului și rugăciunii liturgice. Reprezintă lauda magnanimă adusă divinităților lucrătoare și luminătoare de credință, spirit, binefacere și binecuvântare, în folosul izbăvirii și al redempțiunii necesare lumii profane. Sau, poate, reverberate sub forma unei incantații pastorale pentru minte, inimă și învățătură.

În eventualitatea (ne)fericită că această carte ar fi lecturată de un agnostic ori de un ateu, cu siguranță percepția ar fi aceea a unor eresuri ilogice, consubstanțiale unor narațiuni distopice populate de personaje fabuloase, total văduvite de harul și darul divin, posesoare doar de stângace puteri superstițioase dispuse facil a dinamiza imaginația și a frisona fantezia presupusului profan.

Singurul reproș adus acestui op, consistent și la propriu și la figurat, ar fi insistentele trimiteri în subsolul multora dintre sonete (de exemplu la cel de la pagina 310, Ierusalime, vai, Ierusalime…, nota explicativă este extinsă pe parcursul a…14 pagini”!?), care disipează amnezic conținutul original, deși aduc clarificări sau explicații suplimentare textului poetic.

Volumul „Noul Testament relevat prin 365 de sonete”, este unul hortativ, anagogic, risipitor de semina sapientiae pe fertilele ogoare ale credinței religioase și roditoare pe cele ale moralei creștine. Dar și unul testimonial, care ne face să regretăm că anul are doar 365 de zile.