LECTURI PARALELE
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător
un fel de Adio. La Axiopolis
in memoriam Constantin Bucur
Bucățica de teren rămasă moștenire de la bunicii paterni, pentru toți verii care am rămas, e la Seimeni. Între aproximativ trei și cincisprezece ani mi-am petrecut toate verile la Cernavodă, locul de care se leagă ascendența mea paternă, și de care mă leagă o mulțime de amintiri. Așa că, atunci cînd am văzut în librărie această carte[1]*, nici n-am mai stat pe gînduri și mi-am luat-o.
Așadar:
„imaginea unei lumi apuse definitiv, cea a satului românesc surprins în chiar momentele disoluției sale”. (Prolog, p. 5.)
și:
„retrăiesc din ce în ce mai intens sentimentul obsedant că, de fapt, nu am plecat niciodată din spațiul mitic natal”. (Prolog, p. 6.)
Cu alte cuvinte, o enunțare clară a poziției de pe care au fost scrise aceste texte, publicate inițial în Jurnalul de Iași.
Abordarea este la întîlnirea dintre cea jurnalistică și cea didactică. Tonul, sentimental-evocator. Să ne înțelegem: un om care și-a petrecut aproape întreaga viață în școală, de o parte și de cealaltă a catedrei, poate, în mod legitim, considera că misiunea sa fundamentală e cea de a-i educa pe cei din jur, de a le transmite un sistem de valori intelectuale și morale. Apoi, vorbim de un om, adică de o ființă cu amintiri, emoții, trăiri, și nu de o mașinărie care emite enunțuri, de regulă corecte din punct de vedere gramatical, uneori și factual, dar care deja nu mai pot fi verificate de mintea umană. Deci, sarcina cititorului e să urmărească, să analizeze, să empatizeze, în măsura în care e capabil, cu cuvintele așternute în scris de către autor. Ceea ce voi încerca în cele ce urmează – nu mă interesează o abordare obiectivă, adecvată lecturii textelor academice (deși am citit cu plăcere Etimologicale pescărești și Câte ceva despre idiolectul matern), ci una unde rezonez mai curînd emoțional cu autorul, în virtutea unor experiențe similare, comparabile.
Cîteva exemple, primul legat de catastrofalele inundații din 1970:
„mândri adolescentină că maica Dunăre este în stare de asemenea ispravă!) pe care le-am resimțit când, elev de liceu în clasa a X-a, venit de la Constanța acasă, am traversat cu barca cei doi-trei kilometri ai șoselei care unește dealurile Cernavozii de dealurile Seimenilor”. (pp. 16-17.)
cu două comentarii asociative: 1° în același sfîrșit de lună mai, cînd situația se mai stabilizase, am fost în vizită cu ai mei la o fostă vecină, care se mutase pe malul Mureșului, la etajul patru al unui bloc de pe Praporgescu și, privind din balcon cît de lată devenise apa, am exclamat E cel puțin la fel de mare ca Dunărea la Cernavodă! Apoi, referința la traversarea cu barca a Dunării m-a întors la noaptea de ianuarie 1984, pe care am fost nevoit s-o petrec în gara Cernavodă, pentru că scăpasem ultimul bac spre oraș; după aceea, mama-mare mi-a reproșat că nu i-am sunat imediat, că ar fi venit cu un vecin să mă treacă Dunărea cu barca.
Mai departe:
„veritabile torente, tumultuoase seluri, ca să le denumesc cu termenul curent în sat, unul din multele turcisme dobrogene, care «împodobeau» graiul consătenilor mei”. (p. 22)
Replica: atunci cînd ploua, venea de la deal (strada era în pantă) un șuvoi de apă mîloasă. Vine selul, ziceau copiii cu care ne jucam pe stradă, bălăcindu-ne cu picioarele goale el. Peste ani, prietena mea Sevghin[2] mi-a spus că în tătară cuvîntul înseamnă ‘mîl’.
Din descrierea casei părintești (p. 34) rezultă că e foarte asemănătoare cu casa bunicilor mei. Deosebiri cea din urmă avea trei camere și o terasă în față și, deși probabil că era la fel de solidă și bine construită, a fost totuși ultima casă de pe stradă care a fost demolată la mijlocul anilor ’80, în procesul de sistematizare a localităților Republicii Socialiste România. Facerea chirpiciului (p. 32) reprezintă altă operație la care am participat în copilărie: și eu am călcat lutul necesar confecționării cărămizilor din care a fost făcută bucătăria de vară, pe pragul căreia aveam să stau mai tîrziu, citind o ediție școlară interbelică a Amintirilor din copilărie.
Cufărul cu cărți de la Seimeni e altă poveste care stîrnește un zîmbet duios. Deosebirea e că eu am avut de la bun început acces liber la aproape toate cărțile pe care mi le puteam dori, în casă, la biblioteca școlii, la biblioteca județeană, secția pentru copii, apoi la diverse alte biblioteci, librării, și ar trebui să-mi manifest recunoștința pentru asta printr-o mai mare conștiinciozitate a lecturii. Apoi, în studenție, îmi căram cărțile de la Arad la București și înapoi. Cînd am început să predau la Brașov, s-a schimbat traseul. Apoi mi le-am mutat, cît am putut. Și ar trebui să le rostuiesc, mult prea multe pentru spațiul la dispoziție.
În aceeași linie a iubirii față de cărți și a grijii pentru soarta lor viitoare („Cui crezi tu, dragă Valeriu, că aș putea eu să le dăruiesc?”, p. 298), semnalez în eseul amical De utilitate librorum conservandi contra Valerium) o nouă instanță a lui de ce ți-e teamă nu scapi: „Oricum, înfruntarea va fi, de-ar fi să fie, după ce autorele va recunoaște, ibidem, de la corectorii Poliromului , r-ul pierdut din horațiana zicere de te fabula narratur” (p. 299) – vorbind de cărțile cumpărate și citite în adolescență, între ele, o mulțime de poeți publicați în colecția «Poesis» a editurii Univers, în găsim pe Michaud (sic, p. 301).
Două capitole mi se par minunate, Mocanii și Pomelnicul neamurilor. Un fragment din primul: „Oamenii aceștia și lumea lor nu mai trăiesc decât în memoria mea” (p. 82), la care răspund cu două versuri proprii și cu sentimentul unei datorii neplătite, orice aș face: „din toate astea ai rămas tu / să spui povestea”.
[1] Eugen Munteanu, Seimeni, eterna reîntoarcere, Iași, Polirom, 2026.
[2] În Capidava mea, pomenește un început de idilă (p. 275) cu o colegă tătăroaică, elevă un pic mai mare la liceul din Topraisar, Sever Omer. Sevghin, pe numele complet Sevghin Omer, e tot din Topraisar, și cel mai probabil sînt înrudite. Trăim într-o lume mică…