ARTE VIZUALE

Carmen Neamţu

Vitrina cu spectacole

Teatru clasic în festival, ediţia cu numărul XXI

Festivalul de Teatru Clasic de la Arad (14-22 noiembrie 2015) a fost prilejul de a redescoperi cât mai e valabil un text scris demult şi cum poate fi re-adus/citit pentru ochii noştri de acum. S-au jucat zece spectacole în sala mare a teatrului şi trei în sala mică, „Studio”. [1] Iată câteva secvenţe expresive ale festivalului.

Shakespeare citit de Hausvater

Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad a deschis ediţia din acest an a festivalului cu spectacolul Mult zgomot pentru nimic de William Shakespeare. Regizorul Alexander Hausvater îl „citeşte” pe Shakespeare prin ochii de acum: acaparat de fenomenul televiziunii şi aflat într-o mare criză de răbdare. Teatrul e oglinda vieţii[2], el spune o poveste despre noi, cei care suntem absorbiţi, seară de seară, de audiovizual. Din tubul catodic al televizorului ies şi intră personajele piesei care îşi strigă replicile. O metaforă pentru noi, autiştii, care nu mai ştim să comunicăm. Am rămas încremeniţi într-un monolog steril. Sub imperiul lui fast, consumăm rapid totul: de la mâncare pe fugă, la lecţii de viaţă, de dragoste… Spectacolul de teatru opreşte clipa cea repede şi îţi dă şansa să fii altcineva, altcumva decât eşti în realitate. E ideea de final a montării, în care actorii „sparg” ficţiunea de pe scenă şi te invită afară din sala de spectacol, în foaierul teatrului. Acolo unde te aşteaptă un hamburger gigantic. Chintesenţă a societăţii de consum. „Paradisul de după colţ” e în puterea fiecăruia dintre noi şi depinde de fiecare cât e dispus să rişte pentru a-l atinge.

Structurat după toate regulile unei discurs comercial, spectacolul e o succesiune foarte rapidă de imagini şi muzică alertă. Asezonat cu gestică şi mişcare corporală, atent studiate[3]. Povestea celor patru îndrăgostiţi vine către public şi se împleteşte cu povestea vremurilor pe care le trăim. Umberto Eco era şi el convins că fiecare lectură modifică opera, la fel şi evenimentele pe care le trăim. Noi nu citim opera lui Shakespeare aşa cum a fost scrisă, Shakespeare-ul nostru fiind mult mai bogat decât cel care era citit în epoca lui.

Andrei Elek (Claudio) şi Zoltan Lovas (Benedick) trec rampa şi fac două roluri atent lucrate, cu o mimică eficientă şi o dicţie pe măsură. Oltea Blaga (Dogberry) joacă frenetic, cu multă plăcere şi transmite energie în sală. Deoarece costumele create de Carmencita Brojboiu nu îi ajută prea mult pe actorii arădeni, aceştia trebuie să se salveze prin talentul fiecăruia de a fi o prezenţă scenică, prin voce, dicţie, gestică, mimică etc. Demers deloc simplu. Bogdan Costea e credibil în rolul colportorului John, ochelarii fiind un accesoriu ales inspirat.

Regizorul pune accent pe forma în care e spusă povestea lui Shakespeare pentru publicul de astăzi[4]. Alexander Hausvater vede piesa shakespeariană ca pe o „ghicitoare” ( riddle ). Ca pe o enigmă. „Trebuie să spargi enigma şi cum o spargi, Shakespeare te încurajează să fii tu creatorul. Acesta e materialul meu, îţi spune, ce faci tu cu el, depinde de tine. Shakespeare e ca batonul acela de la Jocurile Olimpice. E transmis de fiecare echipă la 100 de m. Ca să fie dus mai departe. E un proces de creaţie, de descoperire. Ce mi se pare intrigant este că poţi să spui o poveste utilizând totalitatea gândirii tale. Şi tragic. Şi comic. Şi farsă. Şi comunicare nonverbală. Şi vizuală, imagistică. Toate în slujba poveştii”.

Am înţeles că Shakespeare e ca un câmp, el nu îţi spune ce să plantezi. E decizia regizorului ce pune şi cum, cât de coerent şi de eficient scenic. Câmpul are potenţial să primească orice plantă.

Propunerile teatrelor invitate în festival

Un spectacol agreabil a fost propunerea Teatrului „Regina Maria” din Oradea. Omul din La Mancha, un musical de Dale Wasserman, în regia lui Korcsmáros György, a destins publicul printr-o combinaţie de muzică sprinţară (cântată live de actori, acompaniaţi de orchestră) şi joc scenic desăvârşit. Actorii orădeni au demonstrat că ştiu şi să cânte, şi să danseze, şi să dea clar replica. Alexandru Rusu, în rolul lui Sancho Panza, şi Richard Balint (Don Quijote) sunt pe scenă mai bine de două ore, cu aceeaşi energie ca la începutul spectacolului.

Spectacolul ne-a reamintit că a vedea viaţa – aşa cum e şi nu cum ar trebui să fie – e cea mai mare nebunie. Şi că nebunii, ca şi poeţii, iau din viaţă ce le place.

Pe forţa de destindere a comediei au mizat spectacolele propuse de Teatrul Mic Bucureşti (cu Trei gemeni veneţieni de Antonio Mattiuzz Collato, regia: Nona Ciobanu) şi de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ (cu Vicleniile lui Scapino, de Molière, regia: Alexandru Mâzgăreanu). Ambele montări au mizat pe talentul actorilor şi pe capacitatea lor de a transmite emoţie publicului, fiind însoţite de decupaje inteligente ale textului şi de o regie proaspătă, vie.

Nona Ciobanu le oferă actorilor de la Teatrul Mic, Cristi Iacob, Constantin Florescu, Simona Mihăescu şi Oana Albu, şansa de a juca mai multe roluri în aceeaşi piesă, decorul[5] cu numeroase uşi fiind perfect pentru a spori „încurcăturile” intrigii. Rezultatul e o montare alertă, cu haz, cu replici spumoase, rostite de actori cu aplomb şi plăcere. Vicleniile lui Scapino, de Molière, regia: Alexandru Mâzgăreanu, propunere a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, e un spectacol ofertant regizoral şi scenografic. Actorii, din păcate, nu trec rampa, au voci slabe şi doar comunicarea gestuală de care nu fac economie nu e suficientă. Dan Grigoraş (Argante) şi Daniel Beşleagă (Geronte) fac două roluri studiate, memorabile, în timp ce Scapino-ul lui Cezar Antal pare că îşi pierde din voce pe parcursul înaintării spectacolului.

O propunere cuminte, pe ideea – câtă luciditate, atâta dramă – a fost montarea Teatrului „L.S. Bulandra” Bucureşti, Raţa sălbatică de Henrik Ibsen, în regia lui Peter Kerek. Şerban Pavlu (în rolul lui Gregers Werle) e credibil în încercarea de a puncta drama prin care omul simplu e neputincios faţă în faţă cu adevărul, dar şi în încercarea de a se răzvrăti împotriva tatălui. Victor Rebengiuc, deşi are un rol de mică întindere, bătrânul Werle, joacă atât de natural, de firesc, încât umple scena cu emoţie. Găselniţa regizorală (care aduce şi confuzie) e plasarea podului, în care e raţa sălbatică, în pivniţă. Scena e înălţată şi personajele privesc în jos, în timp textul rostit vorbeşte de „podul” casei. Înălţarea scenei a făcut imposibilă vizionarea spectacolului de cei din primele rânduri.

Am înţeles că dacă-i răpeşti omului obişnuit „minciuna vieţii”, îi răpeşti totodată fericirea.

Casanova după Memoriile lui J. Casanova de Seingalt, scrise de el însuşi, regia Dragoş Galgoţiu, a fost spectacolul propus de Teatrul Odeon Bucureşti, o montare elegantă, cu imagini superbe şi decor auditiv pe măsură. Din cele peste 6000 de pagini de memorii, Dragoş Galgoţiu alege suficient pentru a ilustra faţetele personalităţii lui Casanova, Giovanni Giacomo (1725-1798), cleric, scriitor, soldat, spion, diplomat italian, exmatriculat de la seminarul teologic pentru comportament scandalos. Regizorul reconstituie viaţa lui Casanova pe care îl vede ca pe un personaj ludic, emblema unui final de lume. Dacă ne gândim la legenda eroului nesăţios în pofte trupeşti, rezultatul de pe scenă nu are nimic de-a face cu vulgaritatea. Într-un decor fastuos, cu peruci şi costume de epocă (semnate Doina Levinţa) montarea e o reuşită vizuală şi interpretativă. Marius Stănescu, în Casanova, face un rol studiat până în cele mai mici detalii ale gesturilor, cu inflexiuni ale vocii atent dozate, o bijuterie care merită revăzută.

Vorbe, vorbe, vorbe…, replica lui Hamlet către Polonius, a fost şi titlul recitalului susţinut de actorul Ion Caramitru, acompaniat de violoncelistul Adrian Naidin. O selecţie din Nichita Stănescu, Eminescu, Shakespeare, dar şi elemente de folclor „cântat” şi „rostit”, o oră pe aripi de melancolie, cu doi artişti care s-au completat minunat şi au redescoperit expresivitatea limbii române.

În limba maghiară s-au jucat două spectacole. Cel al Teatrului Naţional din Pécs, Ungaria (în colaborare cu Teatrul „Csiky Gergely” din Kaposvar, Beznă de mină, de Székely Csaba, în regia lui Lásyló Bérczes) şi cel al Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara, o adaptare a Operei cerşetorilor, de John Gay, în regia sârbului Kokan Mladenović. Ambele montări au făcut trimiteri la corupţia din societate, la lăcomie, vicii, dorinţa de parvenire a insului, indiferent de epoci. Le-a despărţit modalitatea de punere în scenă, forma în care a fost spusă povestea.

Regizorul Kokan Mladenović porneşte de la satira socială scrisă de dramaturgul John Gay, în 1728, o critică la adresa guvernului corupt al lui Robert Walpole. Temele lui le adaptează pentru publicul de acum, îmbrăţişând formula de „teatru în teatru”. Povestea lui Gay e „ spartă ” cu momente „la zi” acompaniate de muzică live, cu orchestra la vedere, pe scenă[6]. O montare inteligentă, în care actorii timişoreni cântă şi dansează, pe versurile regizorului:

Tot creşte mizeria din preajmă,
Ţara-i putregai şi se destramă,
Proştii sunt la număr tot mai mulţi,
Toţi sunt gata să te jecmănească!

Înţelege că vremurile s-au schimbat,
Că epoca-i schimbată (…)

Regizorul oferă un spectacol proaspăt, antrenant, cu rezolvări deştepte. Chiar dacă decorul e unul minimalist, montarea reuşeşte să umple spaţiul scenei cu jocul actorilor şi cu câteva elemente de recuzită bine alese.[7] Anul trecut, în festival, acelaşi regizor a propus Prometeu înlănţuit după Eschil, cu Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara. Ne-a surprins şi atunci prin „lumea nouă”, citită pornind de la textul lui Eschil. Una a comunicării excesive prin gadgeturi electronice care nu fac altceva decât să falsifice relaţiile dintre oameni.

Spectacolul Teatrului Naţional din Pécs, Ungaria (în colaborare cu Teatrul „Csiky Gergely” din Kaposvar), Beznă de mină, în regia lui Lásyló Bérczes, a mizat pe povestea lui Székely Csaba. Pe comicul de limbaj şi de situaţie. O montare care n-a exploatat suficient muzica ori lumina, ca mijloace de comunicare complexe, alături de textul rostit.

Mişcare şi muzică într-un dialog natural, surprinzător şi deloc plictisitor au oferit actorii de la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş. Vivaldi şi anotimpurile a fost un spectacol de teatru coregrafic, după un scenariu, regie şi coregrafie aparţinând lui Gigi Căciuleanu. Grupurile de dans-actori clădesc imagini cu mişcările trupurilor, într-un soi de dezordine „aranjată” ce face ca scena să nu poată fi cuprinsă pe de-a-ntregul cu privirea. De aceea montarea poate fi revăzută oricând fără a plictisi. Mişcare şi muzică într-un dialog natural, surprinzător şi actual. O demonstraţie despre cum să dansezi şi să gândeşti în acelaşi timp fără ca reflecţia să-ţi stânjenească paşii sau ca elanul corpului să-ţi tulbure meditaţia. Este profesiunea de credinţă a maestrului coregraf Gigi Căciuleanu, care vede în dans un alt nivel de comunicare.

Se pare că avem tot atâtea anotimpuri câte clipe. Că teatrul e oglinda vieţii. E viaţă prescurtată. E clipa trăită. Şi că revenim la teatru pentru a experimenta această „concentrare a vieţii” pe care o regăsim pe scenă.

„Săptămâna luminată”, la sala „Studio” a teatrului arădean

Vă recomandăm să vedeţi Săptămâna luminată de Mihai Săulescu, montat de Nicolae Mihai Brânzeu, la sala mică, „Studio”, a teatrului arădean. Nu şochează doar de dragul de a şoca. E un spectacol despre moartea care vine tiptil şi despre experienţe importante: suferinţă, iubire, sfârşire.

Muzica, funcţionând ca un decor auditiv, special creată de Dan Simion, e copleşitoare. Împreună cu mişcarea scenică (semnată de Maura Cosma) are rolul de potenţiator al dramei lui Săulescu. Spaţiul de joc e decupat eficient şi completat, suplimentat pe verticală. Scările-trepte-scaune pe care sunt plasaţi dansatorii dau dinamism întregului demers regizoral. Montarea nu e deloc zgârcită în trimiteri[8] pentru toate gusturile.

În „săptămâna luminată” porţile Raiului se deschid şi toţi intră înăuntru, şi cei buni, şi cei răi. În proximitatea morţii fiului, o mamă îi grăbeşte acestuia sfârşitul pentru a i se ierta toate păcatele. Marian Parfeni, în rolul fiului muribund, care nu poate să îşi dea sufletul, face un rol deloc uşor şi emoţionant. Alături de Carmen Butariu (mama) şi de Mariana Tofan (Bătrâna). După spectacol, ieşi cu un gând: Nu mi-e frică de moarte, mi-e teamă de suferinţa ei! Sau cum spunea Geo Bogza: Mi-e groază să fiu cadavru!

Foto:

Laurian Popa

NOTE:

[1] Astă seară: Lola Blau de Georg Kreisler, spectacol în limba idiş, Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, regia: Alexandru Dabija; 20 de ani în Siberia, monolog dramatic după cartea 20 de ani în Siberia. Amintiri din viaţă de Aniţa Nandriş-Cudla. Adaptarea, scenografia şi regia: Sorin Misirianţu Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” Bucureşti; Platonov, de A.P.Cehov, regia: Andreea Vulpe. Teatrul „Maria Filotti” din Brăila.

[2] Idee tradusă vizual foarte reuşit, printr-un decor format din panouri tranparente, oglinzi şi proiecţii video. Scenografia: Dobre-Kóthay Judit.

[3] Merită amintită aici şi mişcarea scenică bine aleasă, semnată de coregrafa Maura Cosma, un plus de energie şi culoare pentru spectacol.

[4] Spectacolul are coerenţă şi îi surprinde prin abordare pe cei care aşteaptă ca actorii să recite cu patos din Shakespeare.

[5] Semnat de Iulian Bălţătescu.

[6] Compozitor: Irena Popović Dragović

[7] Scaunele devin închisoare sau podium pentru luarea mitei; peturile de apă ajung „cristale” într-un imens candelabru etc.

[8] Covorul de nisip, sita care cerne timpul, coliviile cu sufletele-pasăre care se vor eliberate din corsetul suferinţei, piticul cu păr roşu – Răzvan Oroian – Paznicul (Moartea), o apariţie mai puţin obişnuită, dar potrivită ideii spectacolului etc.