logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

 

LECTURI PARALELE

 

Gheorghe Mocuţa

 

 

 

Nicanor, ultimul om*

 

logoPe Nicanor, personaj, alter-ego al poeziei de ultimă oră a lui Mircea Petean îl regăsim, ca protagonist şi autor al bucăţilor de proză din volumul Nicanor, ultimul om. Nicanor e un intelectual cu vocaţia dispariţiei, un om problematic, devenit un păgubos. Biografia lui lasă să se întrevadă ceva din condiţia scriitorului clujean de azi, iubitor de cafenea şi boemă. După o viaţă dedicată căutărilor de tot felul, experimentelor, Nicanor care în general „ascultă”, „rosteşte” şi „dispare” – după ce în prima copilărie descoperă dragostea şi căldura umană, în a doua copilărie descoperă universul paralel al cărţilor, după ce în adolescenţă descoperă „gustul eşecului repetat”, iar în tinereţe excesul, lupta cu limitele, abisul foamei şi al beţiei, devoţiunea mistică, după ce a căutat apoi un sens în propria retragere din lume prin mănăstiri ortodoxe şi taoiste, – Nicanor a revenit la bătrâneţe printre oameni frecventând templul cafenelei şi oficiind „religia întâlnirii”. După care dispare definitiv lăsând în urmă caiete cu însemnări. Aici intervine, în intriga oarecum superficială a ilustrării unui destin, „omul de hârtie cu coperţi de carton” care îi publică textele, „opera”.

Experienţa prozei (Cartea întâlnirilor, roman epistolar scris împreună cu Andreas Wellmann) şi a eseului (Ocolul lumii în 50 de jocuri creative, în colaborare cu Ana Petean) îl proiectează pe Mircea Petean în proza pură, în fărâme, a existenţei clujeanului universal, presărată cu Notaţiile disparate, un jurnal al judeţului intelectualului cu lumea. Copleşită de melancolia şi plictiseala omului abandonat în vârtejul tranziţiei, scriitura lui Mircea Petean rămâne mereu senină şi incitantă. În peisajul lumii prin care trece rămân portretele memorabile ale unor prieteni, amici şi confraţi, bine desenate, uneori retuşate şi îngroşate, dar recognoscibile în ciuda efortului prozatorului de a le masca sub numele: Poetul, Prozatorul, Călătorul de profesie, Misitul, Proful de francă, Scribul, Zăbava, Homo rusticus. În unele dintre aceste portrete îl recunoaştem fără dificultate chiar pe poet. Din adâncul memoriei ţâşnesc alte şi alte portrete, adevărate exerciţii de „admiraţie” cărora autorul nu se sfieşte să le dezvăluie identitatea: doamna Stoica, prima dăscăliţă, metafizicianul Bădică, Maica Gabriela, Eufrosina etc. Incitantă şi în acelaşi timp ironică, scriitura lui Mircea Petean. Pentru că are curajul de a se citi/ a ne citi în oglindă. Cu adresare directă la viaţa şi opiniile personajelor, la mondenităţi, la frivolităţi de-o clipă, la iubirea de arginţi şi senzaţii moi, la tranziţia decadentă. Astfel, artiştii se împart în două categorii: „Pentru unii, care ţin mai mult ca orice la carieră, arta este un sport de performanţă. Pentru ceilalţi arta este bucurie pură.” Scrie despre condiţia premiantului în literatură care trebuie să ştie să facă lobby printre membrii juriului, despre riscurile meseriei de editor, des­pre poeţi de curte, poeţi de tren şi poeţi de cafenea, despre învingători şi învinşi impasibili, despre „cum se scrie un roman de premiul Nobel”, despre „războiul dinafară şi cel dinăuntru”, despre întâlniri cu scriitori. Dar şi despre porumbelul mutilat de pe peronul gării. Cred că ceea ce i-a reuşit scriitorului clujean în această carte este distanţa egală şi intensitatea cu care se apropie de viziunea „ultimului” om. Asumându-şi destinul ultimului om, Mircea Petean nu pierde nimic, ba chiar e cu un pas înaintea lui:

„Mă întâlnii cu prozatorul nostru după luni de zile de înstrăinare. Şi nu ne-am văzut pentru că trecerea în noul mileniu ne-a ţinut departe, şi pe unul şi pe celălalt, de locurile de întâlnire obişnuite ale artiştilor urbei: Arizona şi Pescarul, situate amândouă în buricul târgului. Aici, la orele amiezii, poţi întâlni, cu oleacă de noroc, pe oricare dintre ei. Nu puţini inşi dinafară cunosc regula: vin pe la 11, când încă mai găseşti un loc, comandă o cafea şi se pun pe aşteptat: între 12 şi 13 apar dumnealor, geniile locale, singuri sau însoţiţi, puhavi sau freş, taciturni ori locvace, lansaţi într-o demonstraţie care e tocmai pe cale de a fi încheiată. Dacă nu dai fix peste omul vizat, atunci măcar vei obţine o informaţie preţioasă cuprivire la dânsul: noua slujbă, noua carte, dacă e condeier, numărul de telefon mobil ş.a.m.d.”

 

 

 

* Mircea Petean, Nicanor, ultimul om, Editura Limes, 2015