LECTURI PARALE LE
Carmen Neamţu
Fotografii în cuvinte*
Într-un timp în care ziarele sunt din ce în ce mai puţin colecţii de idei şi din ce în ce mai mult o adunătură de ştiri, Baricadele reuneşte texte scrise de jurnalistul Andrei Crăciun pe parcursul a zece ani în presa cotidiană centrală. Volumul e o pledoarie pentru frumuseţe, „forma mea de rezistenţă în faţa asaltului de urât şi de mizerie pe care ni-l oferă adeseori viaţa”. Convins că „realitatea e, oricum, îndeobşte grotescă, nu are sens să mai adaugi şi tu, ziarist, urât la ea”, autorul ne propune o colecţie de texte scurte, percutante, din sfera jurnalismului de opinie, portrete, reportaje de atmosferă, note de călătorie. Iată câteva din feţele României – spectacol de curaj, de prostie, de rezistenţă prin decenţă şi consecvenţă, de dreptate, de aventură, de dor de ducă. „Câteodată e atât de multă frumuseţe în lume, încât simţi că nu mai poţi să suporţi şi că inima o să cedeze”.
Citind Baricadele, mi-am amintit de ceea ce ne spunea profesorul Şerban Foarţă: Mai bine să fii un jurnalist bun decât un scriitor de cărţi proaste. Andrei Crăciun face parte din categoria ziariştilor talentaţi şi oneşti, iar volumul lui chiar merită parcurs. Pentru colecţia de emoţii care ţi-o transmite. Articolele sale de opinie sunt inteligent structurate, cu trimiteri, particularizări surprinzătoare şi argumentaţie savuroasă. Subiectele variate, de la sport la politică ori fapt divers, lasă întotdeauna loc pentru meditaţii. Autorul ştie bine că sunt prea mulţi cei care nu adaugă nimic la ce a fost deja scris, cântat sau trăit. Textele lui sunt actuale şi ar fi putut fi semnate şi azi. Acesta este paradoxul societăţii noastre, monstruozitatea ei: încremenirea. România de acum nu e diferită de cea de acum patru ani din articolele lui Crăciun. „Aici, la noi, se crede că ne uneşte tot ce e mai rău şi că ne desparte tot ce e mai bun, s-au impus o ipocrizie agresivă şi o antiselecţie rodnică. Susul e în jos şi, din laşitate mascată în scepticism, se acceptă pe sine aşa sau urcă, din compromis în compromis. Susul românesc are un fel al lui de-a urca, până ajunge cel mai jos (…) Apogeul unei drame: nu mai e înţelept să fii corect, curajos, curat, fiindcă nu mai e rentabil. De aceea se pleacă aşa cum se pleacă de-aici, de la noi, ca şi cum s-ar evada”; „Fiecare român e un Adam obligat s-o ia mereu de la capăt şi să nu ajungă nicăieri. Jucăm, de secole, într-o piesă absurdă, rolul meşterului Manole, zidindu-ne într-o construcţie care se surpă”.
Textele lui Andrei Crăciun dezvăluie cât de fină e linia dintre jurnalism şi literatură atunci când semnatarul e talentat. El ţine cronica zilelor noastre la care arareori stăm, cu adevărat, să ne gândim. Se plimbă tacticos printre frumuseţile lumii – oameni şi idei – şi le împărtăşeşte generos cu fiecare. Citiţi-i notele de călătorie şi apoi poposiţi în Paris, Berlin, Praga, Roma, Vatican, Florenţa, Verona, Tenerife, Veneţia ori Salonic. Eu am făcut exact invers. I-am citit paginile după ce am trăit în oraşele mele de suflet: Londra, Amsterdam, Dublin, Barcelona, Istanbul. Şi le-am redescoperit cu toate emoţiile şi respiraţiile din ele. Nu e puţin lucru, credeţi-mă!
* Andrei Crăciun, Baricadele, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.