logo

Revistă de literatură, eseu, arte vizuale, muzică, fondată în februarie 1990 la Arad.

Redactor-şef fondator: Vasile Dan.

logo

DIALOG

 

logo

Simona Constantinovici (n. 1968) este scriitoare. Trăieşte în Timişoara. Predă lexicologie, lexicografie poetică, stilistică, semantică interpretativă şi scriere creativă la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie. A publicat 15 cărţi. Poemele şi câteva povestiri i‑au apărut în numeroase antologii şi publicaţii literare din România şi din străinătate. Este câştigătoare a mai multor premii.

 

logo

Rodrigo Inácio R. Sá Menezes a absolvit de Facultatea de Comunicare Socială la Fundação Armando Álvares Penteado / FAAP (1998-2003) şi la Facultatea de Filosofie la Pontifícia Universidade Católica de São Paulo / PUC-SP (2003-2009). Deţine o diplomă de master în Știinţe ale Religiei (2004-2007) şi un doctorat în filosofie (2012-2016) la PUC-SP. Studiile sale despre Cioran se învârt în jurul unor teme precum pesimismul, nihilismul şi gnosticismul, într-o perspectivă antropologică şi existenţială-filosofică, pe de o parte, scrierea creativă şi fragmentară, discursul autobiografic, estetica, stilul de scriere şi romantismul, pe de altă parte. A tradus eseuri şi aforisme de Cioran până acum inedite în portugheză (din Căderea în timp şi Demiurgul cel rău), din franceză şi română (selecţie de aforisme din Razne). Editor al Portalului E.M. Cioran Brasil, înfiinţat în 2010, din 2019 pe YouTube (cu o varietate de materiale video despre Cioran)

 

„Doar prin inimă ştim că se schimbă ceva”
[„Só através do coração sabemos que algo muda”]

Interviu realizat de Rodrigo Menezes cu Simona Constantinovici
despre Dicţionarul de termeni cioranieni[1]

 

R.M.: Stimată doamnă profesoară Simona Constantinovici, în primul rând vreau să vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu. Sunteţi coordonatorul unei lucrări lexicografice, recent publicate, a termenilor cioranieni, un volum care îl plasează pe autorul român în galeria filosofilor care au propriul dicţionar (precum Kant, Hegel, Heidegger, Sartre şi atâţia alţii). Cum s‑a născut proiectul şi cum a fost procesul de scriere?

S.C.: Scânteia acestui proiect lexicografic a prins viaţă cu totul întâmplător, într‑o după‑amiază de primăvară, la Timişoara, în casa unui bun prieten. Invocându‑l pe Stéphane Mallarmé, cu celebrul poem din 1897, aş spune că „un coup de dés jamais n’abolira le hasard”. Cu câţiva ani în urmă, publicasem un Dicţionar de termeni arghezieni[2]. Prietenul meu, Ciprian Vălcan, a considerat că nu ar fi lipsit de interes să i‑l ofer domnului Giovanni Rotiroti. Dumnealui se afla, în acel moment, la Timişoara, unde îşi lansa o carte despre Cioran[3].

Aţi spus că filosofi‑etalon, precum Kant, Hegel, Heidegger sau Sartre, au dicţionarele lor conceptuale. Aşa cum prozatori şi poeţi, nume de referinţă din cultura universală, au astfel de dicţionare, de la Stendhal la Marcel Proust, de la Giacomo Leopardi la Eugenio Montale şi aşa mai departe. Solomon Marcus, un matematician, printre ultimii enciclopedişti de la noi, credea în aceste instrumente, le considera a fi indispensabile într‑o cultură care se respectă.

Întorcându‑mă la sensul întrebării, la noi lexicografia filosofică e încă firavă. Aş cita câteva apariţii, foarte puţine, cu menţiunea că acestea nu pot suplini absenţa altor dicţionare, la fel de importante. Doar aşa s‑ar crea un tablou relevant al filosofiei româneşti şi s‑ar putea opera comparaţii între feluritele concepţii, sisteme de gândire sau terminologii. Avem un dicţionar al Martei Petreu[4], rezultat al unui proiect de cercetare axat pe filosofia lui D. D. Roşca. Un altul, al Amaliei Lumei[5], centrat pe nucleul conceptual al discursului la Mircea Eliade, rezultat dintr‑o teză de doctorat. A apărut şi un dicţionar despre termenii filosofiei lui Lucian Blaga, conceput de Florica Diaconu şi de Mircea Diaconu[6]. Poate că există şi altele, despre care însă nu am auzit. În general, lucrările care se încadrează în acest perimetru, al lexicografiei literare sau filosofice, au un statut aparte. Neavând distribuţie foarte mare, aceste dicţionare riscă să se stingă tot atât de repede precum apar.

 

R.M.: Ce ne puteţi spune despre metoda adoptată? Care au fost criteriile de sortare a termenilor semnificativi de inclus în dicţionar? Presupun că criteriul cantitativ al frecvenţei nu este singurul.

S.C.: Metoda folosită, care i‑a crispat, la început, pe unii dintre cei invitaţi să participe la proiect, a fost cea lexicografică. Prin urmare, criteriile derivă din această abordare. Criteriul cantitativ nu este singurul, el a venit cumva firesc, ca rezultat al organizării materialului lingvistic în articole, în aşa‑zisele decupaje de dicţionar. E rezultat al observării unui dinamism lexical. Criteriul prim a fost al identificării conceptelor dominante cu care operează filosofia cioraniană. Cei 12 autori au creat articolele de dicţionar, urmând o fişă‑model. Pe parcurs, în funcţie de materialul selectat, au apărut şi unele note particulare. Articolul de dicţionar nu e o bucată de stofă pe care să o tăiem şi să o coasem la fel. Fiecare dintre autori a citit altfel textul cioranian. Din acest act prim se naşte apoi procesul de selecţie a termenilor şi a contextelor în care aceştia apar. În linii mari, sigur, s‑a păstrat acea omogenitate fără de care o astfel de lucrare nu s‑ar justifica.

 

R.M.: Există note de subsol, texte explicative? Frecvenţa fiecărui termen este indicată numeric?

S.C.: Nu am optat pentru sistemul notelor de subsol. Am găsit de cuviinţă să prefaţez această lucrare, să arăt încotro s‑a îndreptat litera şi, prin extensie, spiritul ei. Cum am trecut de la structura conceptuală/ terminologică, la cea de conţinut, ce revelaţii au apărut pe parcurs, ca un reflex al acestei căutări/ sondări în câmpul vast al cuvintelor.

Frecvenţa unui termen este importantă, e un indice al semanticii unui discurs, filosofic sau de altă natură. Nu e acelaşi lucru să spunem că un autor foloseşte cu asupra de măsură un termen, obsesiv, sau să observăm că nu‑l include niciodată în textele sale. Lexicul unui autor dă seama despre profilul discursului, despre semantica sa. Nu putem ignora un astfel de criteriu. E unul relevant, care scoate la iveală, adesea, dimensiuni noi ale textelor, la care e posibil să nu ne fi gândit la început. Dicţionarele au şi această menire, de a fora adânc, de a scoate la suprafaţă lexeme, sensuri. Munca lexicografului se aseamănă, din acest punct de vedere, cu a arheologului. O dată extrase din text, le amuşinăm, le privim insistent, ca pe nişte obiecte, înainte de a le plasa într‑un articol de dicţionar. Cuvintele se cântăresc, mai ales atunci când avem discurs filosofic. Unul foarte poetic, de altfel.

 

R.M.: În articolul pe care l‑aţi scris despre Dicţionar, evidenţiaţi două intrări speciale: „eternitate” şi „esenţă”. Cioran a împărtăşit cu Sfântă Tereza şi cu alţi mistici obsesia pentru „epoca lui Dumnezeu”, ca să spunem aşa. Și în Tratat de descompunere, unul dintre texte (unul important, aş spune) este intitulat „Obsesia esenţialului”, un text care reia (în franceză, într‑un alt cadru lingvistic) o problemă care fusese postulată în Cartea amăgirilor, într‑o secţiune („Gustul amăgirilor”) în care se opune (şi apoi amestecă) esenţe, pe de o parte, şi amăgire pe de altă parte. Nu este surprinzător faptul că Cioran propune o apologetică a importanţei vitale a amăgirilor (dacă trebuie să recunoaştem că acestea nu sunt la fel ca adevărul suprem despre fiinţe şi fiinţă ca atare)? Cât de importanţi sunt aceşti doi termeni în discursul şi profilul semantic al lui Cioran?

S.C.: Termeni abstracţi, eminamente filosofici, esenţă şi eternitate apar ca două vehicule conceptuale, la fel ca viaţă, moarte, Dumnezeu, fiinţă, absolut, termeni cu care se află, de altfel, într‑o relaţie de concatenare, de intimă relaţionare. Aceşti termeni intră într‑un aşa‑zis nucleu semantic, un spaţiu conceptual în jurul căruia se clădesc toate viziunile ori concepţiile filosofice. Spre pildă, eternitate apare în 258 de contexte, conturând o adevărată constelaţie sintagmatică: eternitate luminoasă, arome de eternitate, eternitatea vieţii, sferturi de eternitate, eternitatea fadă a istoriei, eternitate echivocă, eternitate senină, beţie a eternităţii, intrarea în eternitate, tendinţa spre regiunile eternităţii, extazul unei eternităţi, experienţa eternităţii/ experienţa integrală a eternităţii, negaţia eternităţii, eternităţi de gheaţă, aripile eternităţii, atmosfera învăluitoare a unei eternităţi, saltul în eternitate, umbrele eternităţii, icoana temporală a eternităţii, eroare exilată în eternitate, reporteri ai eternităţii, indiscreţii de eternitate ale cărnii, primăvară funebră a eternităţii, dimensiunea eternităţii, eternitate fixă şi imobilă, eternitatea formalului, eternitate în timp, eternitate dincolo de timp, sentimentul eternităţii vieţii, eternitate de noapte, şerpuire într‑o eternitate de noapte, eternitate negativă, eternitate rea, irupţia de eternitate, conştiinţa reflectată a eternităţii, experienţă integrală a eternităţii etc.

Spune Cioran, în Pe culmile disperării: „Eternitatea nu poate fi iubită cu pasiunea cu care iubeşti o femeie, sau cu care‑ţi iubeşti destinul tău, sau disperarea ta proprie. Este însă în tendinţa spre regiunile eternităţii o atracţie ce seamănă cu un zbor înspre un cer senin de vară sau cu avântarea înspre discreţia unei lumini stelare. Azurul şi lumina de stele sunt simboluri pentru această eternitate, în care nu mai doreşti şi nu mai regreţi nimic.” (I, 89). Întreg discursul cioranian e ancorat într‑o substanţă semantică abstractă, profund barocă în retorica ei. Prin urmare, aceşti doi termeni devin importanţi în ansamblul textelor sale, de neocolit, pentru că ei leagă axele temporalităţii, trecutul de prezent şi, într‑o oarecare măsură, dacă vrem să transgresăm firescul, prezentul de viitor.

Constantin Noica, în Cuvânt împreună despre rostirea româ­nească, încearcă să arate că există cuvinte care au această capacitate (dor, întru, fire, sinele/sinea, rost/rostire etc.) de a‑şi proiecta conţinutul în viitor, de a genera, pe lângă sensurile cunoscute, activate, o suită de sensuri adiacente, care stau în aşteptare. Și care fac din acel cuvânt un vehicul semantic extraordinar. Cartea lui Noica nu e una de filosofie, stricto sensu, ci, mai degrabă, un manual de lingvistică filosofică sau de filosofie a limbajului, deşi nu‑i aminteşte pe maeştrii acestei ramuri a filosofiei, pe, spre pildă, Gottlob Frege, Bertrand Russell, John R. Searle, W.O. Quine, Ludwig Wittgenstein etc.

M‑am lăsat cucerită de întrebările pe care Noica şi le pune constant: „Este oare o limbă un simplu fenomen pozitiv? Trebuie ea să fie înregistrată numai aşa cum s‑a manifestat? Nu încape o investigaţie şi în aria posibilului ei? Ni se pare că o limbă, vie şi desfăşurată, cuprinde în ea şi ce nu se mai poate exprima şi ce nu s‑a exprimat încă. (...) Este o întrebare însă dacă nu ar reveni tocmai specialistului să exploreze capacitatea unei limbi şi să vorbească despre sensuri virtuale, la fel cum vorbeşte despre cele actuale.”.

Continuând în regim perifrastic, aş spune că termenii utilizaţi de Cioran, mulţi dintre aceştia, nu ar trebui înţeleşi în acest mod, punctual, restrictiv, prin raportare doar la contextul din care au fost extraşi, ci mai degrabă ca purtători ai unor sensuri virtuale, recuperabile prin efort interpretativ. În acest resort constă frumuseţea unui astfel de proiect lexicografic. Dicţionarul de termeni cioranieni se doreşte a fi şi o invitaţie la a‑l citi altfel pe filosof, de a‑l pune într‑o lumină care‑şi extrage fasciculele din substanţa cuvintelor, din povestea lor neîntreruptă, cu impact într‑un viitor care stă, ca un animal de pradă, la pândă.

 

R.M.: Aş dori să citez din articolul dumneavoastră despre dicţionar[7], publicat în revista „Transilvania”, anul trecut: „Prin modul în care Cioran asociază termenii, înţelegem că filosofia sa se încărcă exponenţial din ceea ce am putea numi, cu un termen preluat din limbajul fizicii, polaritate. Într‑o stilistică a contrastelor, a paradoxului, a ambivalenţelor, se construieşte, etapizat, o reţea de concepte perfect sudate.”

Tema polarităţii mă interesează foarte mult. Cred că este chiar în centrul operelor, gândirii şi expresiei lui Cioran. Este legată de dualitatea inerentă a lui Cioran, care este atât de romantică, într‑un anumit sens: o diviziune internă tragică, poetică şi ciudat mistică; o condiţie fertilă din punct de vedere filosofic şi poetic. Potrivit bilanţului lexical întocmit în dicţionar, care sunt principalele polarităţi semantice care construiesc discursul lui Cioran?

S.C.: Aşa consider şi eu. Am văzut, cu ochiul lingvistului, al lexicologului, că discursul cioranian e un perpetuu balans între poli semantici, o rotire‑n spaţiul dual al cuvintelor cu sens opus. Această neistovită căutare, aparentă instabilitate, amprentează discursul de la un capăt la altul. E o poeticitate indusă permanent, un suflu care traversează întreg textul. Mai cred, şi nu‑s singura care a constatat acest lucru, că Cioran, în anii tinereţii, cel puţin, s‑a lăsat purtat de acest val liric, probabil că îi furniza acea combustie, acele tonalităţi de energie fertilă, atât de necesară scrisului. În textele publicate mai apoi în franceză se produce o domolire, o astâmpărare a esenţei poetice a scrisului său. Limba franceză nu‑i mai permite să se mişte‑n volute ce ţin de sensibilitate. Frazarea e tăiată altfel, e încorsetată, lucidă. Sigur că stilul său nu are decât de câştigat din această răsturnare de situaţie la nivel discursiv.

Principalul câmp de polaritate semantică este cuprins în dubletul ontologic viaţă‑moarte. Îl văd ca pe un motor al polarităţii întregului discurs cioranian. Din ea, din această indestructibilă pereche, derivă altele, cum ar fi: fericirenefericire. Am scris, de altfel, un articol în care încerc să arăt că relaţia clasică de antonimie este bruiată în cazul acestui dublet, prin permanenta situare a discursului cioranian într‑o retorică a contrastelor care ajung să se apropie până la intervertirea, într‑un circuit semantic cu care ne‑am obişnuit, a ordinii lor.

Apropo de termenii filosofici, Constantin Noica scria, în cuvântul‑înainte la volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească: „Cugetarea filosofică nu pare a fi avut şi a avea nevoie de limbaj simbolic sau cod; cu alte cuvinte, foloseşte nu limbajul, ci limba. Filosofia se întemeiază cel mai bine cu termeni ce au o tensiune în ei, în timp ce limbajele şi codurile se desfăşoară în siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. Iar cugetarea filosofică se bucură, cum spunea Hegel, când întâlneşte în limbi cuvinte nu numai cu semnificaţii deosebite, dar şi opuse.”.

 

R.M. Există cuvinte româneşti semnificative în Dicţionar care ar putea fi greu traduse în alte limbi – fie acestea franceza, engleza sau portugheza? Mă gândesc, de exemplu, la dor în limba română, care este un „prieten fals” flagrant în portugheză, deoarece „dor” pentru noi este durere în limba română. Dar portugheza are un corespondent pentru dorul românesc, cel puţin Cioran spune: „saudade”[8]. Este dor una dintre intrările în Dicţionar?

S.C.: Într‑adevăr, dor este un termen intraductibil. Stochează în el atâta conţinut fecund, încât ar fi greu să‑l reducem la o simplă variantă de traducere. De aceea se şi spune că există poeţi români, precum Mihai Eminescu, care rămân intraductibili. De obicei, scriitorii din secolul al XIX‑lea, în al căror scris e prins, e stocat misterul din specificitatea limbii şi culturii, zona aceea greu descriptibilă, de „vag nerost”.

Uite, ca să îţi faci o idee, acest termen, dor, atât de românesc, apare de 98 de ori în textele de tinereţe cioraniene. Interesantă mi se pare ordonarea lui în proximităţi discursive, în asocieri lexematice, de felul: dorul de fiinţă, dor divin, dor de moarte/ dorul de a muri, dorul muririi, dorul de sfârşit, dor intens după spaţiul infinit, dor amăgitor, dorul nostru, infinitul din acest dor, revărsarea monotonă a acestui dor, infinitul negativ al dorului, dor de pribegie, singurul dor, dorul după alte înmărmuriri, dor ascuns, dorul imens de dezolare, dorul vegetal, dorul după absolut, dorul după un alt eu, dor mortal de femeie, dorul arzător de a nu supravieţui emoţiei, dorul de scufundare în nemărginit, dorul suferinţelor prelungi, dor imanent firii, dorul de El, dor de leşin astral, doruri pline de dulci înstrăinări şi de meleaguri norocoase, dorul de ducă, puntea între dor şi fire etc. Poate că acestea dovedesc mai bine profilul semantic al vocabulei dor. Instaurarea substanţei sale discursive. De aceea am încercat să însoţesc discursul lexicografic cu secţiunea ultimă, a acelui Indice sintagmatic. În opinia mea, dicţionarul poate fi citit şi invers, pornind de la frunzărirea acelor intrări sintagmatice, în ritmul unor asocieri de vocabule de la care orice căutare ori interpretare devine posibilă.

Dar l‑aş aminti aici şi pe dorí, cu 140 de ocurenţe, un verb intim legat de dor, prin chiar structura lui formală. E un derivat din substantivul neutru dor. Duce tot înspre rădăcina latinească dol‑, din dolus. Să luăm doar ultima alăturare din seria sintagmatică de mai sus, puntea între dor şi fire. Vom simţi cât de firavă e acea „punte”, cât de iluzorie, subţire. Se creează parcă, între dor şi fire, o relaţie de cvasi sinonimie. Dor şi fire devin, pe moment, fulgurant, termeni superpozabili.

În câteva articole consacrate lexemului dor, latinistul G. I. Tohăneanu dădea ca sinonime parţiale alean, amar, jale, jind, nesaţ etc., iar ca „termeni de import”, pe melancolie şi nostalgie. „Deşi termenul are un sens difuz – aproape imposibil de prins într‑o definiţie riguroasă –, putem spune, metaforic vorbind, că „ecuaţia” dorului este rezultatul sumei dintre durere şi dorinţă. În conştiinţa lingvistică a poporului nostru – oglindită în străfundurile semantice ale substantivului dor – suferinţa din veac s‑a alinat, totdeauna, la vatra nădejdii, aşezată sub fereastra viitorului.”[9].

Monosilabicul dor are puterea unui torent de sensuri. În el rezidă misterul semantic, volbura de conţinut. Celebrul lexicograf francez Alain Rey conchidea, într‑un interviu: «il se cache toujours quelque chose derrière les mots, quelque chose de précis et d’infini à la fois».

Nu ştiu, poate că mă înşel, dar cred că şi substantivul zădărnicie, un derivat, ar fi un termen greu de tradus. Ţine‑n frâu un împrumut din slavă, zadar. Amăgire, amărăciune, pot fi şi ei invocaţi, în acest punct al discuţiei. Acesta a fost unul dintre criteriile după care mi‑am propus să alcătuiesc lista iniţială a termenilor cioranieni: apartenenţa la un fond mai vechi al limbii române. Am constatat însă că discursul cioranian urmează traseul lingvistic al vocabulelor neologice. La unii termeni, nu am găsit contexte suficient de relevante sau m‑am confruntat cu cvasi absenţa lor. Probabil că, dacă acest dicţionar ar fi tradus în alte limbi neolatine, s‑ar vedea mai bine acest tablou dual, al cuvintelor vechi, mai greu de tradus, pe de o parte, şi al celor noi, transferabile uşor în matriţa lexicală a altor limbi, prin traducere, pe de altă parte.

Noica nota metaforic, în lucrarea citată: „Un cuvânt e un arbore. Că s‑a născut pe pământul tău ori a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică. A prins rădăcini în huma ţării tale, s‑a hrănit din ploile ei, a crescut şi s‑a resfirat sub un soare ce nu e nicăieri acelaşi, iar aşa cum este nu poate fi lesne mutat din loc, transplantat, tradus.”. De fapt, Noica străvede în unele cuvinte istoria propriei ţări, fenomenul transhumanţei, pastoralul încriptat în fibra cuvintelor vechi. Ne sugerează că a încerca să le traduci echivalează cu a le dezrădăcina, a le anihila capacitatea ancestrală de a motiva o limbă, un fel de a fi al unui popor, de a simţi adânc. Cuvintele au destinul fiinţelor, o biografie, se nasc, trăiesc şi mor.

 

R.M.: În mod opus, aş dori să întreb dacă există vreun termen folosit de Cioran în scrierile sale franceze care ar putea fi greu de tradus în limba română. Mă gândesc, de exemplu, la „ennui”, care este adesea tradus în portugheză (chiar şi în cărţile lui Cioran) ca „tédio” (taedium) sau „fastio” în portugheză, „aburrimiento” sau „hastío” în spaniolă, „boredom” în engleză, „noia” în italiană. Ennui este plictiseală în limba română? Este plictiseala una dintre intrările din Dicţionar?

S.C.: Plictiseală e într‑adevăr corespondentul lui ennui, din franceză. Se află în dicţionar, nu putea lipsi, face parte, şi el, din recuzita conceptelor dominante, atunci când ne referim la discursul cioranian. Apare în 186 de contexte. În Lacrimi şi sfinţi, întâlnim sudate, într‑o reţea de semnificaţii, adevărate definiţii poetice ale plictiselii: ”Plictiseala este forma cea mai elementară de suspendare a timpului, precum extazul este ultima şi cea mai complicată. De câte ori ne plictisim, se opreşte timpul în ţesuturi; uneori îi auzim oprirea şi‑i savurăm cu chin tăcerea. Organismul este atunci un ceas care stă şi care ştie că stă. În orice plictiseală există conştiinţa stagnării temporale, cu atât mai mult cu cât, din ce ne plictisim mai mult, din aceea suntem mai puţin inconştienţi.” (I, 732).

E interesant cum încearcă să vadă în plictiseală, într‑un fragment legat de cel mai sus citat, un posibil criteriu de clasificare a oamenilor: „Melancolia, tristeţea, disperarea, groaza şi extazul se ramifică din trunchiul masiv al plictiselii; de aici nediferenţierea şi originarul acesteia. Există flori ale melancoliei şi tristeţii; îmi place să mă gândesc la rădăcini, când e vorba de plictiseală. (…) Astfel, orice plictiseală adâncă sfârşeşte prin a deveni stare în sine şi, scoţându‑ne din lupta cu obiectele, ne plasează în faţa ei, încât oamenii se mai împart după modul în care se plictisesc şi încearcă să se salveze din plictiseală.” (I, 733). De altfel, la Cioran există o întreagă tipologie a umanului. Omul lui e multiplu: abstract, activ, antic, atenuat, bolnav de veşnicie, al Cetăţii, comun, concret, contemporan, creştin, disperat, entuziast, erudit, independent, indic, inteligent, liber, organic, măsurat, mediocru, melancolic, modern, moral, naiv, nefericit, nemuritor, normal, obiectiv, pasionat, (iremediabil) pierdut, politic, pornit, post‑om, privat, (profund) religios, al Renaşterii, superficial, supra‑om, subom, uscat, vizual etc. O gamă impresionantă, prinsă‑n 2617 de ocurenţe. Câţi oameni, atâtea lumi întreţesute caleidoscopic. Multe dintre definiţiile pe care le dă fiinţei umane sunt memorabile, impregnate cu substanţa unei poeticităţi caustice: „Omul e cerşetor de existenţă. Un salahor ridicol în irealitate, un cârpaci al firii.” (II, 108).

Cum am arătat în cuvântul însoţitor, termenul viaţă are 2816 ocurenţe. E vortexul semantic al discursului cioranian. De el se prind celelalte lexeme, magnetic. Unul dintre acestea, dominant, este om. „Până şi‑n moarte caut viaţa şi rostul meu nu este decât a o descoperi în tot ce nu e ea.” (I, 862) spune Cioran în Amurgul gândurilor. Tot acolo, cu referire la modalitatea de raportare la cuvinte, atingând diapazonul cel mai de sus, al inimii: „Spune unui suflet delicat: despărţire şi ai trezit poetul din el. Acelaşi cuvânt, unui om de rând nu‑i inspiră nimic. Şi nu numai despărţire, ci orice. Diferenţa între oameni se măsoară după rezonanţa afectivă a cuvintelor. Unii se îmbolnăvesc de o sfârşeală extatică ascultând o expresie banală, alţii rămân reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia nu este cuvânt în dicţionar care să nu ascundă o suferinţă, iar aceştia, nici n‑o au în vocabular. Prea puţini sunt cei ce‑şi pot întoarce cugetul – oricând – spre întristare.” (I, 826).

 

R.M.: Pentru cei care ar putea avea îndoieli în ceea ce priveşte relevanţa realizării unui Dicţionar de termeni cioranieni (nu este şi cazul meu), de parcă nu ar fi altceva decât o indexare a vocabularului său fundamental (pentru a‑l parafraza pe Richard Rorty), ce argumente am putea să oferim? De fapt, este o întrebare retorică, aşa cum aştept un răspuns afirmativ la întrebarea: oferă cititorului mai mult decât o mulţime de cuvinte folosite de Cioran în limba română? Cu sprijinul acestui Dicţionar, este posibil să ai „insights”, să înţelegi ideile şi scrierile lui Cioran mai clar şi mai profund, chiar şi atunci când vine vorba de scrierile sale franceze?

S.C.: Da, cred că un dicţionar are şi această menire, de a face pe cineva să înţeleagă scrierile unui anumit autor. Nu funcţionează ca un manual, dar puterea lui de a sugera o linie de interpretare e mare. Nu se adresează doar filosofilor. Și putem lua ca exemplu orice tip de dicţionar construit pe lexicul unui autor, pentru a vedea că aşa stau lucrurile. El are, mai presus de toate, capacitatea de a aduce pe masa discuţiei un anumit tip de lexic, adică de a aţâţa acea materie semantică, aptă de a da seama despre capacitatea unui scriitor de a stăpâni şi folosi novator o limbă. Cred că acest dicţionar ni‑l arată mai bine pe Cioran cel românesc, un Emil Cioran impregnat de ecourile vii ale culturii în care s‑a format. Un astfel de dicţionar arată schimbarea care s‑a produs în stilul filosofului, prin comparaţie cu perioada următoare.

Lexicograful francez Alain Rey, mort în decembrie 2020, definea astfel dicţionarul: „C’est une volière où évoluent des papillons qui sont toujours plus beaux vivants que morts et épinglés.”. Iar despre cuvinte spunea: „Les mots sont des oiseaux migrateurs.”. Mi‑a plăcut mult această libertate a cuvintelor pe care niciun dicţionar nu‑şi propune să o îngrădească, această dinamică a cuvântului astâmpărată‑n articolul de dicţionar, dar niciodată negată.

 

R.M.: Dacă este corect să descriem prepoziţia română întru nu ca „between” în engleză, „entre” în portugheză, spaniolă şi franceză, ci mai degrabă în sensul dublu de a fi/a sta într‑o anumită poziţie, loc, situaţie şi, în acelaşi timp, cel al deplasării într‑o altă poziţie, loc, situaţie, am putea spune că polaritatea din discursul lui Cioran este cumva legată de virtuţile polivalente ale acestei prepoziţii?

De exemplu, să presupunem că Cioran pune „căderea” şi „extazul” sau „apoteoza” împreună, sau una după alta, nu implică neapărat o contradicţie pură şi infertilă, ci mai degrabă paradoxul identificării cu ambii termeni (antitetici) împreună, paradoxul de a fi într‑o stare decăzută şi, totuşi, de a experimenta viaţa şi existenţa într‑o manieră pasionată, entuziastă, extatică – şi, în acelaşi timp, deplasându‑se din Cădere într‑un fel de fericire extatică (deseori disperată), şi invers?

S.C.: În acest punct, l‑aş aduce iarăşi în discuţie pe maestrul Constantin Noica, pentru care această prepoziţie, întru, care acum e o prepoziţie ca oricare alta, un simplu jonctiv, un şurub al discursului, al frazării, însemna mult mai mult odinioară. Îl aduc în discuţie pe Noica, pentru că se raportează permanent la materialul din dicţionarele limbii române, reface fiinţa filosofică a vocabulelor limbii române, spiritul acestora, uzând de sensurile multiple, camuflate în expresiile şi locuţiunile care apar în acele lucrări lexicografice. Fin observator şi interpret al cuvintelor limbii române, Noica înţelege, de fapt, că un discurs filosofic se hrăneşte inevitabil din forţa sau din labilitatea/ caducitatea vocabulelor. Sigur că vor fi cârcotaşi care ar putea oricând ataca modalitatea de raportare la un text filosofic. Dar tot atât de adevărat e că nu vor putea să treacă peste forţa de torent semantic a acestor cuvinte care opun rezistenţă. În prefaţa la Cuvânt împreună despre rostirea românească, filosoful român punctează: „bucuria de‑a vedea în prepoziţia „întru” unul din cele mai sugestive cuvinte‑cheie pentru întemeierea filosofică”. Mai la vale, în capitolul alocat acestei prepoziţii, spune că întru „(...) îşi păstrează – e drept mai mult în locuţiuni decât izolat – virtutea sa dialectică de a face să ţină laolaltă sensuri contradictorii.”.

Și acum aş intra puţin în vârtejul creat de întrebarea ta. Ajungem tot la contradicţii, tot la paradoxuri, tot la irealitatea din spatele cuvintelor care se ciocnesc şi sună strident, ca alămurile într‑o orchestră. Sigur că o într‑o prepoziţie nu stă puterea unui discurs, dar acest indice poate orienta mecanismul semantic al frazării, poate să conducă altfel întreg materialul lingvistic, mecanismul sintactic, noima unui text. E ca o busolă frastică. Mai ales întru, din lat. intro, foarte apropiat în română de un alt jonctiv, între, acesta din urmă cu dubletul etimologic inter‑. Dacă luăm în considerare faptul că întru păstrează în ţesătura lui intimă sensul arhaic, din latină, atunci ceea ce spui ar sta în picioare, s‑ar justifica. Întru are şi un iz arhaic, folosirea lui aducând acea patină a vremii în frazare.

Dacă între poziţionează la mijloc, à mi chemin, întru fortifică, creează aliaje de sens. Dintre, printre sunt prepoziţii formate tot de la între, prin compunere cu alte prepoziţii. Reţeaua aceasta indicială, existentă în limba română, e importantă, concură la înţelegerea unor straturi adiacente de semnificaţie: „De la sensul sau sensurile locale – cele fundamentale, în cadrul cărora e vorba de a fi în, dar şi de a lucra în, a se desfăşura în, trecându‑se apoi la: a pătrunde în, a se aşeza în, a se aşeza pe, a tinde către, a izvorî din, a se limita la –, s‑a ajuns la sensuri instrumentale, temporale, cauzale, finale, relative, modale, ba chiar la sensuri de echivalenţă, măsură şi raportare analogică.

Aproape întreg universul circumstanţelor se lasă prefigurat aici, în aşa fel încât tot ce spui cu „întru” are statornic un rest. Dacă logica matematică, teoria mulţimilor sau o axiomatică gen Hilbert s‑ar aventura să formalizeze pe „întru”, ar eşua, sau atunci ar strivi o făptură atât de vie ca particula aceasta.”.

Întru este printre vocabulele care dau seama despre complexitatea şi supleţea unei limbi romanice, româna. Această prepoziţie polisemantică devoalează arhaizantul profil al cuvintelor noastre, trecutul prins în spiţele sensurilor/ semnificaţiilor. Aş închide‑n cerc răspunsul la întrebarea ta, apelând tot la Noica: „Aşadar: în conţinut „întru” poartă cu el contradicţiile fundamentale ce se ivesc în sânul fiinţei; în mişcarea lui, are ceva din demersul fundamental al gândirii şi al câmpurilor ei deschizătoare de orizont logic. Iar formal, întru reprezintă cercul, orientarea, orizontul mişcător, limitaţia ce nu limitează. Dacă n‑ar fi decât o prepoziţie, s‑ar putea spune că întru este un sistem de filosofie.”. Cred că nu ar mai fi nimic de adăugat. Finalul ne taie răsuflarea.

 

R.M.: Ce sfaturi le‑aţi da celor care încep să‑l citească pe Cioran şi doresc să efectueze cercetări academice despre lucrările şi ideile sale? Sunteţi de acord că este esenţial să‑l cunoască în mod corespunzător pe Emil Cioran înainte de EM Cioran, nu numai prin cărţile sale româneşti, precum Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Lacrimi şi sfinţi, Schimbarea la faţă a României şi Amurgul gândurilor, dar şi printr‑o abordare biografică cuprinzătoare?

S.C.: Orice scriitor ar trebui să fie cunoscut astfel, nu fragmentar, ci, dacă ar fi posibil, integral. Sau, altfel spus, fragmentul să fie pus tot timpul în comparaţie cu celelalte părţi din opera sa, pentru a se extrage, în final, reţeaua de semnificaţie, substanţa activă, genomul, acel ADN identificator. Dar, aşa cum nu putem explora planetele cu telescopul decât fragmentar, în toată frumuseţea lor, tot aşa se întâmplă şi cu citirea textelor unui autor, în cazul nostru Cioran, un filosof. Dacă vom folosi pe post de telescop acest dicţionar, un telescop lingvistic, ne vom bucura de peisajul mărit al stilului său. Optica e una reală care ar putea să conducă spre întreg. Pars pro toto. Prin apropierea sau/şi îndepărtarea de sursă se va produce dezlegarea, intrarea cu adevărat în magma unui fenomen care continuă să stârnească interesul atâtor intelectuali, nu doar filosofi. Dicţionarul ar putea fi şi o invitaţie de a sta la aceeaşi masă, chiar dacă vii dintr‑o altă sferă de interes. Dicţionarele coagulează, nu dezbină. Aşa le‑aş caracteriza, nicidecum altfel.

 

R.M.: Care este profunda românitate a lui Cioran? Creştinismul ortodox joacă un rol major în această românitate, diferit de catolicismul roman?

Depinde ce înţelegem prin acest termen, românitate. Apartenenţa la poporul român? Mândria de a spune cu voce tare: „Sunt român.”? Modul în care, prin ceea ce faci de‑a lungul vieţii, încerci să nu te dezici de originile tale? Ca orice termen abstract, şi acesta, românitate, suferă de o răsfirare semantică, tinde să‑şi camufleze conţinutul. Există neîndoielnic puncte de tangenţă între creştinismul ortodox şi românitate. Pot fi aduse în discuţie nume de domnitori sau de prelaţi români (preoţi ortodocşi, mitropoliţi, teologi ori episcopi greco‑catolici), de martiri ai credinţei, care au apărat, de‑a lungul istoriei, destinul ortodoxiei, al credinţei, în general, care au făcut ani grei de închisoare, care n‑au abdicat de la crezul lor, care au menţinut vie flacăra religiozităţii, a românităţii, în ultimă instanţă. Constantin Brâncoveanu, Andrei Șaguna, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu, Gh. Calciu Dumitreasa... Sute dintre ei au murit în temniţele comuniste...

Ceea ce scria Cioran, în Schimbarea la faţă a României, e încă valabil, extrem de actual: „Defectele de evoluţie ale României nu sunt de natură religioasă. Dacă nu ne‑am mişcat atâta timp, nu este de vină ortodoxia; suntem noi. Ea n‑a făcut decât să ne închidă în noi înşine şi să ne vegheze tăcerea sau jalea. Destinul ortodoxiei noastre are toate caracterele destinului României. (...) În România sunt mulţi oameni cari cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred că n‑a fost nimeni să se îndoiască. Numai că religiozitatea românească este minoră, nepasionată şi, mai cu seamă, neagresivă. Câţi n‑au făcut un merit din toleranţa noastră şi au transformat o insuficienţă în virtute! (...) Nae Ionescu spunea odată că neamul românesc se odihneşte în ortodoxie.” (pp. 467‑469). Timpul pe care‑l trăim acum, al pandemiei, nu face decât să acutizeze acest sentiment al neputinţei de a înţelege sentimentul religios, de a fi cu adevărat în credinţa ortodoxă, atât de reprimată, negată, umilită, în trecut.

 

R.M.: Dragă Simona Constantinovici, aş dori să vă mulţumesc încă o dată pentru generozitatea de a ne acorda acest interviu despre o publicaţie importantă legată de Cioran. Simţiţi‑vă liberă să lăsaţi câteva observaţii finale, dacă doriţi. Orice doriţi, orice aţi dori să împărtăşiţi, să divulgaţi, să declaraţi.

S.C.: Mulţumesc, la rându‑mi, din toată inima pentru invitaţia de a răspunde la acest set de întrebări. Mă bucur enorm că există în Brazilia, atât de departe de ţara lui Emil Cioran, intelectuali care ţes legături de suflet între culturi afine, între cuvinte care pornesc din acelaşi trunchi, al limbii latine. Dragă Rodrigo, portalul pe care l‑aţi realizat e unic! Aş încheia cordial, ca de la inimă la o altă inimă care bate, cu acest fragment din Lacrimi şi sfinţi: „Numai bătăile inimii ne mai aduc aminte că a fost cândva un Timp... Rostul lor nu este de ordin fiziologic, ci metafizic: marcarea timpului. Doar prin inimă ştim că se schimbă ceva, căci, fără acest organ al devenirii, am fi încremenit demult într‑un extaz pustiu.” (I, 738).

 

Sao Paulo, Brazilia – Timişoara, România
Decembrie 2020, ianuarie 2021

 

[1] Simona Constantinovici (coord.), Dicţionar de termeni cioranieni, vol. I (A-M), vol. II (N-Z), Timişoara, Editura Universităţii de Vest & Milano, Criterion Editrice, 2020

[2] Un dicţionar centrat pe lexicul poeziilor lui Tudor Arghezi.

[3] Este vorba despre o culegere de eseuri, Dezvrăjirea lui Cioran, publicată la Editura Napoca Star şi lansată, în 2016, la librăria timişoreană Cărtureşti.

[4] Marta Petreu (coord.), Dicţionarul termenilor filosofiei lui D. D. Roşca, român/ francez/ englez, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008.

[5] Amalia Lumei, Mircea Eliade: mic dicţionar filosofic (1926-1928), Cluj-Napoca, Editura Avalon, 2015.

[6] Florica Diaconu, Marin Diaconu, Dicţionar de termeni filosofici ai lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000.

[7] Simona Constantinovici, „Exaltation of a shipwrecked”. Annotations to a dictionary of Cioranian terms („Exaltarea unui naufragiat”. Marginalii la un dicţionar de termeni cioranieni, in „Transilvania”, nr. 7, 2020, pp. 40-44.

[8] „De cîte ori, în peregrinările noastre în afara intelectului, nu ne-am odihnit tulburările la umbra acestor Sehnsucht, yearning, saudade, a acelor fructe sonore crescute pentru inimi prea coapte! Să ridicăm vălul de pe aceste cuvinte: ascund ele unul şi acelaşi conţinut? E cu putinţă ca aceeaşi semnificaţie să trăiască şi să moară în ramificaţiile verbale ale unei rădăcini nedefinite? Putem concepe că popoare atît de diverse simt nostalgia în acelaşi fel?” (E.M. CIORAN, Apoteoza vagului, in Tratat de descompunere. Trad. Dan Duţescu. Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 50.

[9]  G. I. Tohăneanu, Teodor Bulza, O seamă de cuvinte româneşti, Timişoara, Editura Facla, 1976, p. 52.