LECTURI PARALELE
Tudor Cicu
poet, eseist, Buzău
„La cumpăna furnicilor”[1]
Notasem undeva cum că, în „Poessie”, Tommaso Campanela – prin 1921 – făcea următoarea afirmaţie, scriindu‑i, se pare, lui Galilei: „Eu învăţ mai mult din anatomia unei furnici sau a unui fir de iarbă”. „Pentru că furnica are un simţ estetic” (spunea şi poeta Ildiko Șerban), spre deosebire de noi oamenii care ne vom „plânge în palme/ cenuşa”, când vom „întregi furnicarul de stele/ dintr‑un alt fel de muşuroi”, îmi sugera poeta din Arad în poemul Muşuroaie din volumul de poezie La cumpăna furnicilor. Iar furnicilor le dau un anume presentiment al morţii, din disperarea de a salva, în faţa atacatorilor, muşuroiul:
„Oricât ai învârti o furnică/ ea chiar nu o să ameţească/ rotirea şi falsele indicii/ nu o vor opri să meargă/ acasă/ îşi va scutura antenele/ când goliatul din tine/ va întregi furnicarul de stele/ dintr‑un alt fel de muşuroi. (Muşuroaie).
Și asta pentru că toată ordinea lucrurilor este răsturnată şi „pe cumpăna furnicilor/ ele au universul lor”, unde, fiecare insectă sau om, ar fi vrut să desfacă lucrurile făcute de Creator. În virtutea unei corespondenţe cu un sentiment trăit, poeta din Arad, îşi surprinde cititorul prin construcţia unor poeme reprezentate simbolic de acele trăiri fragmentare pe scena lumii, în tablouri aparent suprarealiste. „Ea realizează o pictogramă interesantă, ca şi cum ar încerca, într‑un limbaj poetic propriu, sacadat, să traducă impresii, amintiri, duioşii...”, scrie în postfaţă Raluca Faraon. Fragilitatea acestei lumi închipuite de poetă, într‑o construcţie a poemului configurată prin limpezime şi transparenţă sentimentală, degajă delicateţe şi suavitate, ambele surprinse ca într‑un joc liric, într‑o idealitate fulgurantă şi secvenţe de suprarealism pur. În compoziţia sa vizionaristă, lirismul e doar o rezultantă a unor „semne şi semnale”, un fel de karmă a regăsirilor în labirintul creaţiei. Astfel, discursul său poetic cu speculaţii aforistice (gen poezia haiku), îl introduce pe cititor în scenariul regizat de nonconformista poetă „într‑o altă fantă de înţelegere”, „fiecare zideşte o imagine/ în ochii celuilalt”:
„oamenii merită să fie scrişi în cuvinte/ nu numai sculptaţi în pietre/ spuneam/ şi tu ai zis/ asta e poezie/ Era spre seară şi parcă ploua cu flori de tei./ Am pornit spre sunete/ căutam o vocală nenăscută/ ca dar pentru oamenii care meritau cuvintele” (Oloidul).
Volumul ei de poezie este o carte constituită din „firimituri” de viaţă sub forma unor secvenţe cinematografice gen flick flash‑uri, iar căutările ei poetice îşi vor privirea focalizată pe reflecţia unui transfer de substanţialitate a participării cuvintelor în construcţia poemului. Versul la care recurge poeta e scurt, concis, iar sugestia secvenţei proiectate e constituită din stări sufleteşti nedefinite, dar făcute să atragă atenţia, ca firul întins al undiţei:
„Îmi gonesc caii iluziilor/ prin liniştea nefirească/ a zilei./ Dau bice/ şi chiui./ Oamenii râd./ Mi‑e linişte.” (Iluzii).
Autoarea „ficţiunilor” sale suprarealiste, refuză din instinct inerţia în gândire şi putem spune că, de cele mai multe ori, le transferă din dilatarea excesivă a imaginaţiei sale: timpul? („el nici nu există/ amintirile spun o poveste/ în care ai respirat cândva”); spaţiul „aleargă”; tăcerile sunt „zdrobite în timpane”; o vioară „ţipă de frig”; ploaia? („şi‑n ploaia asta ciudată/ doar zăpada geme/ lipită de tâmpla ta”); vântul? („pictează urma/ rândunicii”); privirea? („e pusă deja în sipet”) etc. În acest „spectacol” al vieţii, poeta îşi anunţă intrarea, de una singură, în jocul poetic: „Ehei! Cum rotesc eu luna/ ca pe un ochi/ căutându‑te” (Paralelipiped), pentru ca, în izbucniri de metafore poetice, dragostea să biruie:
„Ai văzut vreodată adâncimea luminii?/ Dar gânduri pictând tăcerea?/ Rădăcini de nisip/ Iertând verdele?/ Am tăcut./ Nu, nu mai văzusem aşa minunăţii,/ eu nu eram poet în clipa/ în care ochii tăi/ au răsărit peste lume/ eram doar uimită/ cum nu exista nimeni în tot universul/ care să‑şi închipuie/ iubirea mea/ pentru tine” (Ochii ei).
Văd în această implicare interstiţială a tablourilor suprarealiste, în oglinda textului, o alegere estetică proprie în lumina tot mai clară a viziunii sale despre poezie:
„Ochii! Vreau ochii!/ Ei nu mint./ în oglinda aceea/ agăţate în viţa de vie a copilăriei/ visurile aleargă cu eşarfe de borangic/ prin grădina bunicii/ Sub tălpile cât frunza de potbal/ iarba încă frăgezeşte./ Da, ochii/ Scânteia ultimă din ei/ foc pentru lampioane/ ce înalţă răvaşe.” (În sfârşit).
Poeta alătură dragostei („o poveste de dragoste/ pe care vrei să o spui/ cuvintelor”), o altă fereastră prin care să privim aceste treceri ale noastre prin viaţă, nu ca pe un basm de tinichea, ci ca pe ceva al nostru, din clipa când ne vom pierde pe Calea Lactee, în dans de „salsa”, înainte de acel ultim salt „pe care nimeni/ nu îl cunoaşte”. Iar pe această poartă fără zăvor, ce nu are taine alese, nici eliberări sofisticate ale gândului, ne vom îndrepta „spre propria bancă” (vezi poemul Banca), şi vom privi, şi noi, noaptea care „îşi scrie poemul” (vezi poemul Și totuşi).
Te îndemn, cititorule, să‑i deschizi larg porţile unei cetăţi a Poeziei – meritate.
[1] Ildiko Șerban, La cumpăna furnicilor, Editura Partoş, 2020